Evenimentele din ultima vreme de pe scena politică internațională și națională m-au convins definitiv că politica nu-i altceva decât „un sistem de fapte şi intenţii prin care cauţi a impune – până la totală substituire, dacă se poate – voinţa ta voinţei altuia”[1]. Dar și că în orice situație politică, „metodele pentru realizarea substituirii de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv – mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, ameninţarea şi făgăduinţa, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic şi hiperbolic.
Toate acestea, susţinute şi împlinite prin eliminarea cât mai desăvârşită a motivelor şi faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puţin intelectuale”[2].
De parcă n-ar fi fost îndeajuns, m-am dumirit că „în cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuşi faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumaţie şi cade sub guvernarea celui care l-a doborât, iar acesta îl administrează, din momentul în care începe să-l rupă în bucăţi, până la ultima fază a digestiei. De la acest caz cu totul luminos în esenţialitatea lui general umană, până la diversitatea vieţii politice moderne, natura fundamentală şi poziţia caracteristică a tipului politic rămân aceleaşi: ele regulează împărţirea şi consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice şi sociale. Tipul politic are, aşadar, slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele materiale ori intelectuale ale unor activităţi radical deosebite de politică, pe care le putem numi pe scurt activităţi tehnice; iar operaţiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn, organizaţie socială şi de stat.
Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrăpăreaţă pe care prea lesne şi-o închipuie uneori prostimea necăjită.Trepăduşul electoral, reporterul ignar şi neastâmpărat, şeful de cabinet servil şi obraznic ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri nu sunt şi nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung şi rămân la nivelul ministrabilităţii şi la un regim susţinut de icre moi, şampanie, automobil şi dame de nediscutată marcă. Tipul cu adevărat politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi, care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. Să porunceşti şi să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat şi linguşit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni aşa ca să îngrozeşti şi pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori şi să striveşti pe acel care-ţi stă împotrivă, până la a-i lăsa numai putere ca să-şi înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă – din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele şi se realizează paradisurile creaturii politice.Dar această elementară sete de stăpânire şi trebuinţa aceasta naiv-sălbatică de a supune şi a smulge aprobare şi admiraţie fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelenţă social. De aceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic şi râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. În cultul lui suntem crescuţi; lui i se închină cărticica simplistă de istorie naţională din clasa primară, ca şi tratatul pompos de istorie universală de unde cetăţeanul matur îşi completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii află şcolarul în cărţile hotărâte să-i vorbească tocmai de specia noastră considerată în afară şi mai presus de animalitate? Ce ştie el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde şi curioase cu care a întâmpinat omul greutăţile perfide ale realităţii? Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaş al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnică şi teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare”[3].
Prin urmare și așa deci, „politica este vocaţia naturală a majorităţii umane. Din impuls imediat, aproape orice om pofteşte şi practică cu deliciu funcţiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admiraţia ori teama smerită şi aprobarea fără rezervă a cât mai multora dintre cei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înţelege mai deplin, la care jinduieşte mai tare. Între toate satisfacţiile direct izvorâte din viaţa socială, cele mai palpabile şi mai comun accesibile sunt sentimentul puterii şi gloria, fie ele realizate într-un fund de mahala ori pe continente întregi. Şi aceste satisfacţii groase sunt însăşi condiţiile psihologice cele mai generale ale sociabilităţii.Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activităţi în afară de a sa proprie – celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. În îngâmfarea celor mai de rând părtaşi ai puterii publice, mai mult ori mai puţin prosteşte purtată, ca şi în brutalităţile prototipice ale lui Bonaparte, care l-a maltratat în public pe bătrânul Lamarck până l-a făcut să plângă, iar pe istoricul Volney l-a trântit în nesimţire cu un picior în burtă, creatura politică îşi arată şi îşi justifică caracteristic superioritatea specifică de care se simte plină”[4].
Ce mai tura-vura, „creatura politică are vocația și slujba de a rezuma simplicitatea și violența sufletului maselor; fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii și capricii, ca la copii și la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voința politică este, în fond, neaccesibilă judecății consecvente; fiindcă grupul politic și creatura lui n-au memorie exactă, nici răspundere, și toată structura vieții politice este astfel, încât individul politic este dispensat și apărat de răspundere și memorie. La întâmplări de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu-ziși sau deghizați.
Cine n-are cumpăt și răbdare va declara exagerate cele scrise de mine până aici. Cu desăvârșire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal și schematic. În practică, activitatea acestui tip se lovește de greutăți complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimba, se înțelege, natura intimă care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman”[5].
Ehe, și ce de mai animale – politice s-au înghesuit de la o vreme să ne siluiască liniștea și buna-cuviință… La noi și aiurea, fiindcă ticăloșia e un virus care circulă nestingherit prin lumea largă și infestează tot ce atinge… Iar ca să mă întorc în concretul inevitabil, în urmă cu câteva zile, Donald Trump a proclamat cu emfază maladivă biruința asupra iranienilor și turma de lingăi l-au aplaudat la scenă deschisă… Privindu-l cu neascunsă greață, mi-am amintit niște vorbe rostite de Hitler prin 1939, nu cumva să le uităm vreodată ! Așadar: „Voi furniza pretextul propagandistic pentru a lansa războiul, indiferent dacă este credibil sau nu. Învingătorul nu este întrebat după aceea dacă a spus sau nu adevărul ! Ceea ce contează în începerea și ducerea războiului nu este dreptatea, ci victoria ! Închideți-vă inimile în fața milei ! Procedați brutal ! Optzeci de milioane de oameni trebuie să obțină ceea ce li se cuvine de drept! Existența lor trebuie garantată ! Are dreptate cel mai puternic ! Duritate supremă !”[6]
Nu că nimic nu s-a schimbat de-a lungul istoriei?
[1] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Tipul politic”)
[2] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Tipul politic”)
[3] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Tipul politic”)
[4] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Tipul politic”)
[5] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Tipul politic”)
[6] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000