Mascarada politico-sportivă abia încheiată la New Jersey a fost, de fapt, parastasul fotbalului clasic… Noua ordine mondială a înhățat lacom și jocul cel mai iubit al omenirii prin acest Mondial tricefal și dizgrațios de borțos, cu 48 de actori, vreo trei sferturi fiind figuranți… Deasupra tuturor tâlharilor, cuplul malefic Trump-Infantino, zâmbind complice la orice ițire publică, așa, să se știe oriunde că ei decid fiecare rostogolire a balonului rotund, inclusiv anularea cartonașelor roșii acordate yankeilor… Mă așteptam, de aceea, ca unii să boicoteze, prin neparticipare, farsa ce ni se pregătea, însă m-am înșelat! Păi, ce să cauți într-o țară agresoare, ca SUA ? Culmea, și organizatoare? Fiindcă „extragerea chirurgicală” a președintelui venezuelean Maduro, însoțită de atacarea Caracasului, precum și bombardarea Teheranului nu s-au petrecut în secolul trecut, ci mai adineauri! Și ne mai întrebăm tont de ce „Unchiul Sam” a luat-o razna și a stricat toate rânduielile cumsecade, făcându-i pe destui să considere că America e cancerul omenirii…
Din prima azi, circul intitulat în batjocură campionat mondial de fotbal ne-a demonstrat, o dată în plus, adevărul ăla indigest, prezent în feluritele campanii de marketing: „Pentru ca marea masă de consumatori să-şi golească buzunarele menţinându-și o urmă de zâmbet pe buze, asudă din greu marea industrie a reclamelor. Reclama de tip nord-american este cea mai dulce ghioagă din istoria ştiinţei, tehnicii şi artelor. Ea ambalează în sloganuri care îți intră în vine, într-o cută de creier sau undeva pe retină, orice, transformând derizoriul într-un suprem ideal şi te izbeşte atât de frecvent, de percutant, de neiertător, încât îți vine, sărac lipit, să spargi o bancă și să fugi repede la magazin pentru a-ţi cumpăra neapărat frigiderul cutare și a asculta, apoi, cum gheaţa octogonală se topeşte ca niciodată nicăieri, exclusiv pentru tine, schimbând gustul ceaiului şi, ah, gustul vieţii”[1]. Oho, și ce ghioagă! N-a scăpat nimeni teafăr ! Și nimic, nici măcar bietele pauze de hidratare, ori recreația dintre primele reprize ale finalei, lăbărțată enervant ca să ni-i arate pe niște exhibiționiști, un fel de maneliști ai Brooklynului. A, și pe Shakira, atinsă parcă de friguri și zvâcnind spasmodic din fese, spre deliciul asistenței extaziate. În definitiv, pentru 20 de milioane de parai nu te dai în lături de la nimic, trăiască distracția, soma prezentului!
Însă totul costă al dracu’, deoarece un bilet a ajuns la… 11 000 de dolari, iar la lojă… 100 000 !!?? Că nu degeaba un iordanian scria pe o pancartă măricică: „Ne-am vândut cămilele ca să cumpărăm bilete la meci!”[2] Și ne-o vâra sub ochi din tribuna stadionului, spre luare aminte. Discriminare pe față, nu ? Deoarece gloata este exclusă de la asemenea ospețe, în ciuda faptului că, până ieri, fotbalul era sportul săracilor, o tempora! Altminteri, imaginile ce ne aduceau pe micul ecran mulțimea spectatorilor m-au întristat peste măsură: euforie exagerată teatral, ca să fie super înselfie-urile transmise unora și altora… Așadar, iată chipul nefardat al rețelelor de socializare, bleah, acolo e căutată și forțată faima, celebritatea mediatică… Viralizarea! Câștigată prin extravaganță și excentritate, prin ceva care să șocheze bunul-simț și buna-creștere, normalul, firescul! Trăim în goana după link-uri, de dragul cărora sacrificăm totul, însăși esența noastră de ființe raționale…
Din păcate, strâns în chingile publicitare, fotbalul abia a mai pâlpâit, devenind un subiect secundar în piesa infantinizată ridicol. Ce mi-a rămas în memorie la capătul competiției ? S-o iau într-o ordine nici cronologică, nici ierarhică:
– fluierăturile și huiduielile pornite la intonarea imnului Iranului, o competitoare surghiunită în Mexic și de la care nădăjduiam să stea acasă, ca formă de protest;
– vârsta înaintată a multor jucători, între care Ronaldo, Neuer, Modrić, Ochoa, quatrogenari, neamțul depășindu-și cu doi ani selecționerul;
– victoria Ecuadorului asupra nemților, urmată de declararea unei zile libere în micul stat sud-american, ăsta da populism politic;
– prăbușirea zgomotoasă și previzibilă a Braziliei și a Germaniei, două formații oarecare azi, deși, cândva…;
– absența unui antrenor la cârma Franței pe măsura valorii incontestabile a internaționalilor din „Hexagon”, de unde și clasarea în afara podiumului;
– geniul spaniolului Luis de la Fuente Castillo, care a transformat un grup de jucători buni într-o echipă imbatabilă, inteligența în stare pură, cu un stil de joc capabil să facă din orice adversar o formație oarecare, un simplu partener de antrenament cu public;
– imaginea deplorabilă a Argentinei din finală – un fel de bandă de cuțitari de cartier hotărâți să-i șicaneze pe stăpânii orașului[3];
– amurgul ireversibil al zeilor Messi și Ronaldo…;
– indiferența unor protagoniști din iarbă la cântarea imnului propriu, explicabilă prin părăsirea de către ei a baștinei încă din fragedă pruncie ori a ivirii pe lume în altă țară;
– nivelarea în jos a combatantelor și plicticosul scenariu al tuturor încleștărilor – o echipă atacă pozițional, prin pase repetate la infinit, și alta se apără în propriul careu mare, nădăjduind să nimerească un contraatac norocos.
Mă potopește dorul de fotbalul de altădată, de epoca sa romantică, nepângărită de… ochiul diavolului. La naiba, „peste tot unde merg, americanii sting viața. (…) Tot ceea ce ei ating se stinge și moare”[4]. Da, „cu American way of life. Stingeți totul pretutindeni”[5] ! Ah, ei „fac să sară în aer siguranțele electrice, și întunericul acoperă totul. Voltajul lor face ca viața să sară în aer. American way of life al lor nu este al nostru. Mori electrocutat. Pe întuneric. De îndată ce ne ating. Totul moare. Peste tot unde ajung ei”[6]…
Așa cum s-a întâmplat și cu fotbalul în vara aceasta funestă a anului 2026… Numai că, într-o lună și o săptămână, doar atât !, FIFA a încasat 9 miliarde de euro !!?? Ce companie de pe glob ar înregistra o asemenea cifră de afaceri în cinci săptămâni ? Și cum să nu scuze scopul, de-a pururea, mijloacele folosite, cum? Și cum să-i reproșeze cineva vreo vină abilului Gianni Infantino ? Culmea cinismului, nici nu s-a sfârșit bine cel de-al 23-lea turneu final că împricinatul (cumva viitorul boss de la ONU, cu pile trumpiste ?) vrea să scoată la mezat o halcă din drepturile comerciale ale… FIFA, în ciuda opoziției celor de la UEFA. (Vasăzică, d-aia n-a apărut Aleksander Čeferin pe plaiurile hamburgerizate…) La mijloc ar fi vorba de vreo zece miliarde de euro, iar cumpărătorii tentantelor active sunt sigur niscaiva negustori de pe Potomac, că nu degeaba boss-ul italian, un fel de șef de clan mafiot, a stat aproape două luni prin „Lumea nouă”, unde s-a întâlnit cu protipendada afaceriștilor planetari, inclusiv cu Donald Trump, ăl mai fără scrupule dintre ei…
[1] Radu Budeanu, Călătorii subiective („America la gheață”)
[2] Argentina-Iordania
[3] Involuntar, văzându-i pe alde Paredes, Alvaro Martinez și Enzo Fernandez care intrau la rupere, mi-am amintit de Argentina de la World Cup ’66, de bătaia de tristă evocare cu Anglia, cu Rattin eliminat, cel pentru care s-a păstrat acum, la moartea sa, un minut de reculegere… Atunci, s-a iscat o cafteală generală ca în Ferentari, partida întreruptându-se un sfert de ceas. Se adeverea, scriu în De la Montevideo la Doha, carte apărută recent, că Desmond Morris nu se înșelase când afirma că „rădăcinile tribului fotbalului sunt înfipte adânc în vremurile medievale“. Iar Ion Băieșu, în volumul său Fotbalul, joc de bărbați, povestea de la fața locului: „Artime și Rattin fugeau suta de metri în 11 secunde și șutau fulgerător cu ambele picioare.(…) Meciul a fost penibil și insuportabil din toate punctele de vedere. S-a jucat nervos, brutal, au avut loc incidente unice în istoria fotbalului. Cu acest prilej s-a declanșat și cel mai mare scandal al campionatului. Arbitrul german Kreitlein tocmai avea o discuție cu jucătorul Artime, căruia îi atrăgea atenția asupra unei tălpi bine proptite în stomacul lui Bobby Charlton, când s-a apropiat de el Rattin, căpitanul echipei. Cum arbitrul nu știa spaniola, iar Rattin germana, ei au dialogat cu ajutorul mâinilor, după care, spre stupoarea tuturor, arbitrul l-a invitat pe argentinian să iasă afară din teren. De ce? Nimeni nu știe. Unii spun că acesta l-ar fi tras de mânecă pe arbitru, alții bănuiesc că ar fi făcut un gest indecent. Nici arbitrul nu a putut da mai târziu vreo explicație. El a pretins că ar fi fost insultat, dar nu a precizat în ce mod. Cert este că Rattin a refuzat să părăsească terenul, iar meciul a fost întrerupt timp de zece minute. În cele din urmă a fost nevoie de intervenția poliției pentru a se degaja terenul și a-l conduce pe Rattin la cabină. Meciul a reînceput într-o stare de tensiune teribilă și astfel a fost posibil să asistăm la o scenă fără precedent: argentinienii pasau mingea între ei în jumătatea de teren care le aparținea, iar de cealaltă parte a terenului englezii ședeau cu mâinile încrucișate, așteptând. Toate incidentele au dat un aspect penibil unei anumite părți a turneului final din Anglia, în schimb i-au ajutat pe argentinieni să fie considerați la ei acasă niște martiri. Președintele statului i-a decorat și îmbrățișat, asigurându-i de înțelegerea și prețuirea întregului popor, în ciuda rezultatelor modeste obținute pe terenurile engleze“.
Revăd scena. Arbitrul, care seamănă ca două picături cu Attilio Lombardo, jucătorul de mai târziu al Sampdoriei, gesticulează comic și are o mimică à la Louis de Funès. Râd în hohote, deși uitătura necruțătoare a lui Rattin, un bărbat înalt și musculos, cu alură de actor, mă îngheață.
[4] Virgil Gheorghiu, Ochiul american
[5] Virgil Gheorghiu, Ochiul american
[6] Virgil Gheorghiu, Ochiul american