   Între Duomo È™i Castello Sforzesco, pe Via Dante, organizatorii finalei Champions League au improvizat un orășel al campionilor. Mesh-uri mari cu căpitanii câștigătorilor ridicând cupa cea mai râvnită a Bătrânului Continent. ÃŽntre ei È™i Iovan, aÈ™a cum stelistul arăta în 1986, la Sevilla, tânăr È™i fericit, singurul  român de pe aleea aceea de poveste. TuriÈ™ti de pretutindeni se înghesuie să fure ceva din gloria idolilor de altădată… Filmează, fotografiază, cumpără suveniruri, bucăți efemere de eternitate… Pe un panou uriaÈ™, echipa de azi a Realului. SpecialiÈ™tii în marketing  au decupat în carton  chipurile a doi madrileni, iar lumea se rânduieÈ™te cuminte la poză. ÃŽn faÈ›a mea, un octogenar aÈ™teaptă, într-un cărucior de invalid, clipa la care, probabil, tânjeÈ™te de-o viață. Are privirea aproape stinsă, vârsta, boala i-au răpit licărul… Când se apropie momentul de graÈ›ie, însoÈ›itorii săi, doi bărbaÈ›i zdraveni la trup, îl  apucă de subsuori È™i îl poartă aÈ™a, pe sus, la nivelul golului din panoul-talisman. Venerabilul socios  își introduce anevoie capul pleÈ™uv prin golul făcut anume. Se căzneÈ™te să zâmbească. Cineva îl imortalizează. Este coechipier cu Bale, Ronaldo, Ramos, Modrić… La întoarcerea în căruÈ›ul-celulă, omul are ochii umezi. O lacrimă i se rostogoleÈ™te pe obraz. Deocamdată, moartea e mai departe ca oricând. A alungat-o fotbalul, basmul tinereÈ›ii fără bătrâneÈ›e…
   De basmul acesta mă agăț și eu cu Marius Mitran și, în aceeași zi, suntem ba  Los Merengues, ba Los Colchoneros. Ziua în care ne-a prins dindărăt copilăria.
   
   