Undeva, aproape de noi, chiar prea aproape !, a mai murit un prichindel. Și-a spart telefonul ăla deștept, a urcat apoi în podul casei și s-a spânzurat de o grindă. Astfel l-au găsit părinții, cu căpșorul în ștreang, țeapăn ca o lumânare stinsă înainte de vreme. „De ce, Doamne, de ce, doar i-am făcut toate poftele, i-am cumpărat tablete sofisticate și câte și mai câte ?” s-au tânguit nenorociții cu sufletele sângerânde.
În altă parte, tot aproape de noi, niște pișpirei și-au crestat pielea. Cică așa le-a transmis cineva, o minte dementă le-ar fi scris mesajul sinistru, iar ei i-au dat crezare. Păi cum să nu-l ia în serios când au observat că lumea adevărată s-a mutat în paralelipipedul acela smart ? De acolo, numai de acolo, vin lucrurile de luat în seamă, restul e pierdere de vreme. Copiilor de azi li se leagă de gât încă de la naștere cutiuța eletronică, asemenea bilei ocnașilor de altădată, de parcă ar fi viețași. Părinții își împing la pierzanie odraslele, cu o râvnă de sinucigași. Din lipsă de vocație, din lipsă de timp, din egoism, din prostie, din comoditate… Și ca să scapi de scâncetul ori plânsul nevrotic al țâncilor, îi bagi în rețeaua de socializare, le pui în mânuțe o tabletă, un telefon mobil și ai scăpat de griji. Suzetele s-au demodat… Ăsta este primul pas al înstrăinării micuțului. Autoritatea părintească este înlocuită cu autoritatea aparatului-minune. De aici încolo totul se succede cu o repeziciune înspăimântătoare.
Intră în scenă călăuzele morții, care își ademenesc victimele fragile și dezorientate. Ademenirea lor se produce lesne, de unde discernământ la minorii educați cu Internetul sau Facebook-ul ? Măcar de ar putea vorbi cu cineva, cărora să li se confeseze, dar cui ?, că mama și tata, cei care nu sunt plecați în bejenie economică, desigur, abia prididesc să-și plătească facturile. N-au răgaz, sunt grăbiți și asupriți de biruri, iar bunicii au pierdut bătălia cu prezentul, miros a comunism, ce să-i învețe ei pe nepoții înțărcați cu Iphone de ultimă generație !
În acest context a apărut jocul „Balena albastră.” Poate că un dement a vrut să ne arate cât suntem de vulnerabili, de inconștienți în a ne păzi copiii de rele. Poate că descreieratul ăla este pur și simplu un cinic, un criminal fără scrupule, habar n-am ! Știu însă ceva: „Balena albastră” este capitalismul însuși ! Cu mesageri ai morții la orice pas, oriunde și oricând. Solii s-au îmbrăcat în smoking-uri negre, de domni, și îți bat în pervazul sufletului hăituit de fricile cu toptanul. Au vocea mieroasă, exersată în universitățile înălțate pe hoiturile atâtor experimente sociale, nici chip să-ți închipui că ești în primejdie. Le deschizi inima și ți se pare că visezi, viața ți se schimbă brusc. Dependența de călăuză devine organică, gândești, trăiești, simți prin mesajele ei. Oricum erai singur și abandonat de toți. Familia și școala agonizează, distruse programatic de arhitecții noii ordini mondiale. „Balena albastră” avea nevoie de inși dezmembrați și dezarticulați, fără rădăcini. Cum să ții sub control miliardele de guri mereu mai numeroase și cu pretenții din ce în ce mai mari ?
Vânătorii de balene au dispărut, mulți executați din motive de inadecvare politică, odiosului mamifer nu-i mai ajungeau apele oceanului în care se lăfăia. Lăcomia l-a împins și dincolo de balizele fixate de cei trei nătărăi ai istoriei – Stalin, Roosevelt și Churchill – în 1945.
„Balena albastră” a înghițit de vreo două decenii cașalotul roșu, dar nu dă semne că s-ar retrage pe un promontoriu, încolțită de sentimentul morții. Dimpotrivă, se zbenguie și-și râde de peștișorii ce-o ascultă orbește, hipnotizați de privirea ucigașului deghizat în călăuză.
Până ce va fi să eșueze crudul animal, mă uit cu jind înspre Marea Chinei, deși nici aici nu sunt original. Înaintea mea, un francez, Celine, se ruga să apuce ziua în care Parisul va fi fost cucerit de armata populară chineză. Deocamdată „Orașul Luminii” e cotropit de magrebieni… Chiar, nu pune nimeni o recompensă serioasă pe capul „Balenei albastre” ?