– Veto, ia taci nițel din gură ! I-auzi, bate clopotul, ce-o fi ? se întreba parcă pentru el însuși tata-mare.
– De, mă, e sărbătoare, păgânule, e scrisă cu cruce roșie în călindar ! îl bombănea ma-marea.
Ciuleam și eu urechile, înfiorat de magia sunetului coborât peste sat. Muzica aceea serafică răsuna dintr-odată primenitor, ca un strigăt de trezire, și se pierdea apoi în zare, până la bulgari. În urma ei, aerul vibra și mirosea a rugă, a creștinătate, totul se împietrea pentru o clipă și, zău, n-aș mai fi vrut-o dusă. Aș fi rămas în ea până la capăt, dar nu era așa…
Mă dădeam pe lângă sobă și mă uitam pe hârtia prinsă în piuneze pe peretele văruit proaspăt. Abia învățasem să citesc. O luam ușor, pe litere, mă mai poticneam, dar nu mă opream, curios să aflu numele sărbătorii. Sunau ciudat cuvintele scrise în calendarul ortodox, mă căzneam să le deslușesc, însă mă lăsam păgubaș. Bunica nu știa o buchie, deși se zgâia în fiecare dimineață la tabelul acela cu zilele mari sau mici, unele îmbrăcate în roșu, altele în albastru, și restul în negru, ca niște vădane bătrâne… Bunicul nu punea preț pe lucrurile bisericești, dimpotrivă, îi spurca în sudalme pe sfinții din subordinea Celui de Sus. Nelămurit, pricepeam că sărbătoare e atunci când bate clopotul și lumea își ia chipul îngerilor…
Altădată, ma-marea răspundea diferit, cu oareșce spaimă în glas.
– De, mă, Florache, n-auziși că s-a prăpădit Ion al lu´ Piroi ? Ăla din deal, ședea pe linie cu alde Căcărează, era băgat în casa la Gherlan…
– Cine, mă, ăla înalt, care avea boii bălțați, băiatu´ lu Miau ? Da´ ce păți ? că, deh, nu umbla vorba că ar fi bolnav.
– Cică a căzut în primăvară de pe scară, când urca să ia ouăle din fân, în șopru, i-a alunecat piciorul și și-a fărâmat oasele. A zăcut la pat câteva săptămâni și s-a aolit întruna, i-au ținut și lumânarea. Începuse să aiureze, o chema pe mumă-sa, o iscodea că de ce n-a scos cloța cu pui în bătătură, că s-a încălzit afară. Odată, mi-a povestit Gherghina lu ´Crăcăleanu, o jelea pe mă-sa și țipa la ăia care-l privegheau să pornească fanfara, să cânte de îngropăciune. Ce mai, a pătimit cogeamitea, a murit cu zile, amărâtu´.
Bunica se închina, iar eu ciuleam iarăși urechile. Sunetul coborât din turla bisericii avea, acum, ceva lugubru, sfâșietor și amenințător. Un dangăt apăsător și metalic, spăimos, întorcea satul pe dos, îl răsturna cu fața în jos, spre gropile ce se căscau să-i înghită pe toți. Dar nu pe toți deodată, ci pe rând. Ei știau că acolo le este arvunită veșnicia și, de aceea, se posomorau. Starea asta de teamă nu dura mult, viața aducea uitarea, morții cu morții, vii cu vii… Și iar vuia clopotul a sărbătoare, a voioșie, satul părea nemuritor, părea doar… Cu vremea, casele s-au micșorat și s-au împuținat, un pustiu cu umbre de oameni a înhățat Islazul meu. Clopotul bate tot mai rar, nici nu se mai găsește cine să-l asculte, sărbătorile și înmormântările trec la fel.
– Veto, i-auzi, clopotul… mi se pare că-l aud pe tata-mare în câte o noapte de rătăcire… Nu-i răspunde nimeni, așa că bătrânul tace și pășește șchiopătând înspre lumea de dincolo. Îl chem înapoi. Degeaba, s-a stârnit clopotul, asurzitor, sinistru, rău prevestitor.