• avocat
  • scriitor
  • publicist

De vorbă cu Alex Mihai Stoenescu – partea a cincea

– Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar,  care, la urma urmei, este un surogat de adevăr, o convenție  negociată pe bază de probe, într-un  proces penal, în fine… Alex, eu m-am întrebat de multe  ori dacă  un alt președinte decât Ion Iliescu ar fi însemnat o altă Românie acum ? Tu ce crezi ?

  Mai întâi o completare: atât Walesa, cât și Havel au avut puterea de a recunoaște, din calitatea oficială de președinți, implicarea KGB în răsturnarea regimurilor comuniste din țările lor. Cauza acestei recunoașteri nu a fost curajul, ci legitimitatea. Ion Iliescu nu a putut face asta, din același motiv, dar al antagonicului.  Istoria este reconstituirea evenimentelor care s-au petrecut. Proiectarea unei istorii posibile, care să se fi petrecut altfel dacă nu intervenea x sau y, se numește uchronie. Întrebarea ta este foarte bună și pentru că este prima dată când se pune după 27 de ani. În primul rand, trebuie înțeles contextul: destinderea a venit de la Moscova (perestroika), iar Occidentul a considerat de la început, cu excepția Poloniei, că problema aparține Moscovei, urmând să o sprijine. Mai ales atunci când procesul a evoluat (1987 – 1988), Occidentul a dat garanții explicite lui Gorbaciov că nu va pătrunde în Est cu „valorile democrației și economiei de piață” (Mitterrand, Bush). Atenție, este punctul de la care pleacă astăzi politica lui Vladimir Putin, care consideră că Occidentul nu și-a respectat angajamentul și a intrat în sfera sa de influență, avansând cu NATO și EU spre granițele Rusiei ! Prin urmare, schimbarea regimului de la București, ca și din celelalte capitale, a fost în ochii Occidentului o treabă sovietică. Gorbaciov i-a dat semnale, apoi garanții lui Ceaușescu – am aflat că și în seara de 21 decembrie 1989, reprezentantul Ambasadei URSS la București i-a transmis mesajul lui Gorbaciov: „Retrage-te și vei avea toată protecția” – că nu va păți nimic dacă demisionează. N-o lungesc cu răspunsul lui Ceaușescu. Proiectul sovietic, vizibil în toate celelalte țări din lagăr, era reformarea partidului comunist cu lideri noi, perestroikiști, și transformarea treptată în partide socialiste sau social-democrate, după modelul eurocomunismului occidental, care participa la viața politică într-un regim democratic și capitalist. Gorbaciov și analiștii lui din comisiile paralele pe care le-a creat în afara Partidul Comunist din Uniunea Sovietică au fost convinși că legăturile ideologice și mai ales economice (dependența de resursele sovietice) vor fi atât de puternice încât să nu permită desprinderea, deoarece alternativa era prăbușirea economică și socială. Ceea ce nu se înțelege la noi este faptul că rolul pregătit lui Ion Iliescu era acela de a prelua conducerea aripii reformiste din partid și încadrarea în proiectul gorbaciovist, după îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere. Asta ar fi asigurat un element esențial al puterii: legitimitatea. Prin urmare, el nu trebuia implicat neapărat în succesiune, care se putea face, cum s-a întâmplat în celelalte țări, printr-un lider comunist intermediar. Dar în România, Ceaușescu s-a împotrivit total proiectului și a provocat o represiune sângeroasă, pentru a rămâne la putere. Când revolta  – n-are importanță dacă a fost provocată sau spontană – s-a dezlănțuit, a fost nevoie ca influența sovietică să recupereze controlul și, mai ales, să împiedice evadarea imediată, previzibilă, a unei Românii eliberate de comunism spre Occident (mai ales Franța). Adică să împiedice apariția și dezvoltarea mișcării anticomuniste, dincolo de revolta anticeaușistă. Principala preocupare a lui Ion Iliescu în primele ore a fost partidul și modalitatea de a se impune la conducerea lui. Brucan i-a spus încă de la TVR că partidul nu mai poate fi recuperat și că trebuie altceva. Atunci s-a întors la soluția sovietică din anii ’80 – Frontul de Salvare Națională.

Ca să-ți răspund acum direct la întrebare, România ar fi avut o șansă de a face repede și pașnic tranziția după modelul pereistroikist cu un lider de tip Ștefan Andrei, numit lucid de Ceaușescu. În plan istoric, al analizei complexe de caz  politic, acest lucru era imposibil. Deci, ceea ce s-a întâmplat, a fost o revoltă  – estimată de Moscova ca izbucnind spontan, și de aceea incontrolabilă,  în primăvara anului 1990 – și o acțiune de înlăturare violentă a regimului, în care nevoia Armatei de a recupera imaginea ruinată și de a anula responsabilitatea criminală ca urmare a represiunii – aici trebuie să vedem niște generali, nu ofițerii și soldații – s-a aliat cu interesul sovietic  de a recupera controlul, într-o revoltă populară ce se îndrepta rapid spre ruptură de sistem. Am văzut documentele sovietice: cea mai mare spaimă era să ajungă la conducerea României un grup prooccidental care să scoată țara unilateral din Tratatul de la Varșovia. Așa se explică de ce în Comunicatul CFSN din 22 decembrie, noaptea, se preciza clar rămânerea României în Tratatul de la Varșovia (pasaj impus și scris de Brucan), de ce, în dimineața de 27 decembrie 1990, Ion Iliescu îi dă ambasadorului sovietic garanții că vor împiedica „ajungerea forțelor de Dreapta la putere” (Stenograma Ministerului Afacerilor Externe a întâlnirii Iliescu – Tiajelnikov) și de ce toată mișcarea proocidentală a fost zdrobită în mineriade. În faptul evenimentelor de după îndepărtarea lui Ceaușescu prin lovitură militară și al evoluției revoltei spre mișcare anticomunistă, Ion Iliescu a fost plasat, mai ales prin efectele fenomenului terorist, într-o situație de putere în care nu avea legitimitate revoluționară  – deși o pretinde cu disperare  -, ci numai sprijinul, dar decisiv, al traseului loviturii de stat. Cei care au înțeles perfect situația au fost Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu. Câmpeanu a hotărât să colaboreze cu regimul, pe care nu avea cum să-l răstoarne prin doctrina liberală, în timp ce Coposu a hotărât lupta de stradă, știind bine că, într-o perioadă de legitimitate revoluționară, o lovitură de stat nu poate fi anulată decât de o nouă revoltă populară. A fost învins de sistem, pentru că ceea ce a inițiat și condus Ion Iliescu în România a fost și este un tip de regim politic adaptat sistemului democratic, dar construit în afara lui. Pe de altă parte, îți răspund: am avut și alți președinți decât Ion Iliescu !

– Mai încolo despre ei… Și mă mai întreb dacă noi, românii avem vocația capitalismului, eu unul mă cam îndoiesc, dezgustat teribil de acești 26 de ani. Îmi împărtășești scepticismul sau de vină e  precaritatea informațiilor mele istorice ?

 – Povestea relației românilor cu capitalismul este neașteptat de veche. Când pregăteam cartea Istoria Olteniei, am studiat perioada ocupației austriece a Provinciei și, cred eu, am descifrat – exisă o carte de referință a academicianul Papacostea – un patent al acestei relații: să fie capitalism, dar să beneficieze toți de pe urma lui; să fie industrie și orașe, dar să fie reprezentări ale satelor; să se îmbogățească unii mai deștepți, dar să ne dea și nouă; statul să rămână principalul capitalist, pentru că asta garantează repartizare a tot ce se produce și se fură; străinii să dea bani mulți, dar să nu conteze.  Unii pun psihologia asta pe seama fanarioților. Nu. Este poporul de 83% țărani și 0,22% muncitori din anul 1944, pe care regimurile comuniste l-au emancipat social, l-au educat comunist și apoi pseudonaționalist, l-au purtat prin lume, inclusiv în trăsura reginei Angliei și în limuzinele președinților americani, prin Ceaușescu, l-au transportat cu trenurile navetiștilor și l-au mutat la oraș în blocuri. Este poporul care a fumat țigările aduse de Vîntu în țară, a băut cafeaua de la el, a îmbrăcat blugii din consignațiile lui și a înjurat comunismul în ziarele lui, făcându-i o imensă avere. Cum? Simplu: cineva, pe post de șef al statului, i-a dat încă din ianuarie 1990 câteva decrete: desființarea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei (bucuria contrabandei !), desființarea legii ilicitului, decretarea valorii dolarului la fix 21 de lei, când era 60 și în câteva luni a devenit 120. Cu averea asta, Sorin Vîntu – impecabil observator al naturii umane –  a putut cumpăra pe cine a vrut. Majoritatea poporului român era la prima generație ridicată din mahalaua lui din fundul Romanului. Cred că am mai povestit scena asta: eu am avut o colegă de școală generală venită dintr-un cătun, care se descălța când se urca în troleibuz și își lăsa pantofii în stație.  Vorbesc destui prostește despre democrația de dinainte… Păi înainte de dictatura comunistă nu a fost democrație, ci dictatură militară, iar înainte de ea tot dictatură, regală. Pe astea nu le-au mai făcut comuniștii, nici tancurile sovietice. Iar înainte de dictaturi am avut 86% cetățeni cu patru clase și 7% studenți care terminau facultatea din 100% înscriși. Poporul ăsta, care nu a primit stalinismul, dar a primit cu entuziasm ceaușismul, la care se adaugă generațiile noi, ale tomberonului  Wikipedia, vor primi cu drag orice formă de economie din care pică ceva. Inclusiv cu prețul deznaționalizării. Pentru că, vezi tu, putem râde de fata care se descălța în stație, dar în fondul adânc al gestului era vorba de un bun-simț. 

 

– Crezi, asemenea lui Silviu Brucan, că România se va face bine atunci când va dispărea și ultimul ins din generația participantă la „revoluția”  din 1989 ?

Există această teorie a României profunde, care se referă de fapt la comportamentul „nostalgic” al unei părți a populației, mai ales de la țară, care s-a emancipat în comunism și votează de două decenii și jumătate Stânga. Teoretic, poporul născut în perioada cea mai grea a comunismului (1984 – 1989) și după 1989 nu are nicio „ancoră” psihologică în procesul alfabetizării, electrificării, industrializării, urbanizării, anunțurilor periodice de scădere a prețului obiectelor de consum, abundenței alimentare petrecute în perioada comunistă anterioară crizei. Dar realimentează exagerat și de aceea fictiv o stare de echilibru social, care a fost de fapt o nivelare forțată a societății – sigur, favorabilă, percepută ca atare, marii majorități subdezvoltate -, iar în planul politico-economic general al statului a fost o gestionare aparent egală a sărăciei. Că tot  a murit recent Fidel Castro, care asta a făcut în Cuba.  Pe fondul guvernărilor proaste, al corupției și al îmbogățirii unora fără efect în social („să ne dea și nouă”) – baza popularității lui Gigi Becali -, sigur că mulți cred că era mai bine înainte. Pe de altă parte, presupunând că vom rezista noi doi ca ultimi supraviețuitori ai generațiilor dinainte de 1990, ceea ce vom observa la cel puțin două generații postdecembriste este analfabetismul în toate domeniile. Timp de douăzeci de ani școala și-a bătut joc de ei, iar ei și-au bătut joc de școală. Nu îmi ascund opinia: în următorii 15 – 25 de ani va fi un dezastru al competenței. Ideea că ne vor conduce tinerii școlarizați în Vest este și mai catastrofală, fiind îndoctrinați cu un Globalism care deja a eșuat acolo. 

 

– De ce intelectualii au decepționat în politica postdecembristă, de unde acest eșec răsunător ? Să ne amintim totuși că până  în 1945 ei  asigurau osatura statului român, puterile executivă și legislativă nu-i ocoleau deloc, pe când azi…

  Fenomenul este extrem de complex, iar ceea ce se întâmplă la noi este doar un simptom local. Globalismul încurajează mediul de consum, mediocritatea care cumpără orice, chiar dacă, și asta mă sperie, consistența lui principală este E-ul chimic.  La noi, revoluția a adus la putere, în politică și în cultură, o mediocritate agresivă, în bună parte conținând și submediocritate, nebăgată în seamă sau marginalizată de partid și de Securitate, în primul rând din cauza mediocrității ei și abia în al doilea rând politic. Pe de altă parte, generalul Vlad mi-a spus că în 1989 erau aproximativ 2000 de intelectuali, inclusiv studenți, colaboratori ai Securității. Suntem vreo doi-trei care am recunoscut colaborarea (eu, I.Ghișe, C. Turturică, nu mai știu alții).  După decembrie 1989, această mediocritate, împopoțonată cu tot felul de nume „mari”, dar fără operă sau cu câte o mărgică scremută ca în Punguța cu doi bani sau furată de la autori occidentali necunoscuți în România, a preluat agresiv ideea anticomunismului postcomunist, favorizat tocmai de instalarea ilegitimă la putere a grupului prosovietic. Apoi, o gașcă foarte lucidă de indivizi fără niciun sentiment patriotic, dimpotrivă, au găsit o altă sursă de bani decât statul român și au îmbrățișat curentul negativist antinaționalist. Nulitatea lor culturală nu se vede, pentru că presa care îi cultivă și îi promovează ca valori este la fel de nulă. De aceea, a doua trăsătură a acestei mediocrități agresive este unitatea ei împotriva valorilor autentice. În ce privește binomul democrație – economie de piață, profesorul A.G.Hopkins de la Cambridge a rostit două lucruri  esențiale:  1. Comerț liber nu înseamnă și comerț cinstit, 2. Efortul occidental pentru democrație și economie de piață în Est nu are niciun scop de dezvoltare națională, ci doar de organizare a mediului necesar pentru ca acele state să funcționeze ca piață sigură, neconflictuală și complet deschisă, pentru marile puteri economice (Globalization in World History, 2002). 

– În anii tulburi ai decomunizării,  în nebunia declanșată după 1989, în 1990 a existat un moment crucial – Târgu Mureș. Ce a fost acolo ?

 – Am arătat pe larg în cartea mea, România postcomunistă, toate detaliile. Cauza a fost versiunea particulară a implicării Ungariei în schimbarea regimului Ceaușescu organizată de URSS și puteri occidentale, Budapesta știind foarte bine din istorie ce se întâmplă în astfel de cotituri și înțelegând imediat din direcția de unificare a Germaniei că status-quo-ul teritorial în Europa va fi anulat și vor urma reconfigurări. Au încercat și în Slovacia și în Serbia. A fost încercarea ei de a redeschide internațional subiectul revizionist, de a izola etnic părți din Transilvania și de a stimula campania de acuze la adresa guvernelor române, „centralismului”, „discriminării”, de a condiționa orice apropiere a României de Occident cu șantajul minoritar, pentru obținerea de privilegii care să conducă în timp la separatism.  Sunt ajutați, contra unor sume care au evoluat de la 1 miliard la 2 miliarde în ultimii 20 de ani, de lobby-ul din Occident. În februarie 1995, când eram în delegație oficială a Parteneriatului pentru Pace la Londra, am vizitat redacția televiziunii ITN. L-am întrebat pe directorul general de ce a dezinformat cu secvențele de la Târgu-Mureș și  dacă a fost informat că victima era român (Cofariu). Răspunsul a fost: „Politica postului nostru era promaghiară și chiar dacă am primit foarte repede informația că victima din imagine este român, nu ne-a interesat corectarea știrii. Am introdus în text, pe la 01:00 noaptea o propoziție <<este posibil să fie român>>”. Întrebat imediat de colegul meu bulgar care sunt principalele criterii de funcționare ale  postului de televiziune, directorul a spus sec: „Banul! Restul nu contează, sunt povești”. Colegul slovac a avut atunci o replică: „Banul cumpără orice moralitate”, ne-am sculat și am plecat.  În România pot exista liber maghiari sau secui cărora să nu le convină statul național unitar și Constituția. Marele avantaj al Uniunii Europene este că permite oricui să se mute unde vrea în spațiul comunitar. Oricare cetățean aparținător unei minorități naționale poate refuza statutul de minoritar într-o națiune formată de alt popor și se poate duce în națiunea lui, unde este majoritar, unde este parte din poporul lui.  Extremiștii maghiari și secui vor aici teritoriu, nu drepturi. Ideea europeană că lucrurile astea sunt depășite și nu mai contează este total contrară acțiunii lor separatiste. 

 

– Alt moment dramatic a fost mai apoi venirea minerilor  în capitală, și nu o dată, ci de câteva ori. Cum au fost posibile aceste barbarii ?

 

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

27 noiembrie, 2021

- Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei, este un surogat de adevăr, o co

11 iunie, 2021

- Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei, este un surogat de adevăr, o co

23 mai, 2021

- Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei, este un surogat de adevăr, o co

Articole similare

Florentin Țuca - Dovedește, taci sau marș la pușcărie!
VIZUALIZARI
Alexandru Athanasiu, poetul elegiac
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Cum să fiu viu?
VIZUALIZARI
Ioan Peia - Timp fără capăt...
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Balș... rezolvat
VIZUALIZARI
Constantin Romulus Preda
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi, poezii
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Despre fericire
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Pasărea timpului
VIZUALIZARI