– Mizeriile maidanelor virtuale, de multe ori haznale virtuale… Dar hai să ne întoarcem la povestea ta seducătoare.
– Ei bine, în toți acei ani, până în 1979, când nu am mai frecventat-o pe doamna Bușulenga, am făcut zilnic lectură organizată și am început să strâng biblioteca personală. Atunci am învățat italiană și franceză, astfel încât să pot citi cărțile ei. Din puținul pe care îl avea, tata a plătit meditații. Țin minte că anul 1979 a fost dedicat Istoriei religiilor (ea mi-a dat ediția Renan Histoire des origines du Christianisme, ediția Taurisano San Tommaso d’Aquino, venerabilul Beda și altele). Cred că în discuțiile ei cu tatăl meu a existat la un moment dat perspectiva unei emigrări. A refuzat. Pot spune că am fost tot timpul un adolescent și un tânăr retras, foarte puțin comunicativ și sociabil, iar după căsătorie (1980), când am început să ies în societate (colegi, prieteni, familie), soția mi-a atras atenția că vorbesc doar eu – în 1998 un ziarist a scris despre mine că „nu pot fi contrazis” – și stric petrecerile. Am tăcut din nou.
– Dar nu oricine știe să tacă, Alex, mai ales azi, când guralivii ne asurzesc continuu ! Un intelectual trebuie să vorbească puțin și să asculte vocile dimprejur, Doamne, și câte sunt ! Vocea pământului, vocea cetății, vocea vântului, vocea suferinței, vocea iubirii, vocea dorului… Din ceea ce îmi spui, devenirea ta a stat în puterea de a te retrage în bibliotecă, de a-ți căuta singur calea, mă înșel ?
– Nu te înșeli deloc, Marian ! Se poate spune că sunt un autodidact. Dar am depășit cu mult munca de cercetare în arhive și biblioteci, făcută sau nefăcută de unii absolvenți cu diplome în regulă, fără operă sau cu niște însăilări care te strâmbă de râs. Vei vedea când voi publica Istoriografia română post-totalitară (aprox. 2000 de pagini) și vei observa distanța uriașă între cei câțiva istorici autentici și grămada de nulități, între care unii au ajuns, politic, decani, profesori universitari, conferențiari. Frecventez de 33 de ani Biblioteca Academiei, unde am un loc rezervat în sala 1, între Ion Cristoiu și Răzvan Theodorescu. Felul meu studios, aplicat și metodic, precum și traiul într-un univers propriu a creat această operă. Asta a însemnat și un mare handicap atunci, în perioada comunistă. Am fost complet nepregătit pentru înțelegerea regimului comunist. Tata m-a învățat să nu citesc ziare, doamna Bușulenga mi-a interzis să citesc cărți din librării, iar la televizor nu aveam voie să văd decât emisiuni culturale. Mi-aduc aminte primul incident politic: în școala generală nu eram făcut pionier, din cauza dosarului, dar în ziua de 1 octombrie a venit o delegație chineză, cu ocazia sărbătorii naționale a Chinei. M-am ridicat și am spus că sunt născut de ziua lor. Entuziasm, felicitări, am primit un mic clasor de timbre, iar a doua zi… am fost făcut pionier! Nu am fost o victimă a politicii vremii, ci doar un om rupt de ea. Asta mi-a creat o vulnerabilitate care m-a costat în ultimii ani ai regimului, când trăiam foarte greu și am hotărât împreună cu soția că nu ne putem permite un copil. Am continuat să citesc și am început să scriu în 1984. În 1987 am trimis la Editura Dacia din Cluj-Napoca romanul Câinii răgușiți, o parabolă despre comunism. A fost recenzată de Nicoale Manolescu după 1989. Bineînțeles că nu a apărut în ‘87, iar la București am fost chemat la Securitate să dau explicații; îi interesa să vadă dacă voi protesta și dacă mă transform în „disident”. În noiembrie 1989 mi-au făcut o percheziție secretă, interzisă de lege, căutând valută și manuscrise. După ani, sectoristul mi-a dezvăluit că aveau un mandat de arestare în alb emis de o procuroare. N-au găsit nimic, iar eu mi-am dat seama că au fost în casă în lipsa mea prin două elemente „criminalistice”: 1. Aveam o pisică foarte sensibilă, care a stat ascunsă până am ajuns acasă și apoi a mirosit toată ziua urmele pașilor lor pe covor, în dreptul biroului și bibliotecii, 2. Biblioteca unui istoric are o anumită ordine și structură; dacă umblă în ea un străin, nu va reuși niciodată să pună cărțile la loc în poziția și cu înclinația pe care istoricul o cunoaște foarte bine. Tu, ca fost procuror, înțelegi foarte bine „câmpul infracțional”. Când ai biroul în dreptul bibliotecii, întinzi mâna dreaptă sau mâna stângă să iei cărți din bibliotecă, și tot așa le pui la loc, astfel că ele stau cu înclinații diferite pe raft. După 1989, am dat romanul Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino, pe care Gabriel Liiceanu l-a înțeles foarte bine de la început și pentru care și-a asumat riscul publicării. A fost omul cu care am putut comunica, timp de doi ani de zile, în dimensiunea culturală pe care o aveam și o am. După ce am căutat ca Diogene somități prin cultura română și găsind doar fantome – care se multiplică astăzi prin doctorate -, după ce mi s-a oferit o diplomă falsă de absolvent al unei facultăți de istorie, pe care, sigur, am refuzat-o, după ce m-am lămurit cum e cu istoricii români acoperiți cu cartoane de masteri și doctori, am avut norocul să-l întâlnesc pe Florin Constantiniu, alt savant, care mi-a deschis calea cercetării și a scrierii Istoriografiei.
Toate cărțile mele sunt scrise cu o infinită plăcere, iar tu ești unul dintre puținii pe care îi primesc în universul meu, deoarece îți citesc cărțile cu aceeași plăcere.
– Apropo, știi că mulți se întreabă dacă chiar tu ai scris Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino ? Că prea nu seamănă cu celelalte lucrări, că prea e, scuză-mi expresia, capodoperă, bla–bla… Bănuiesc că nu-ți spun ceva nou, probabil ai auzit și tu astfel de bârfe.
– Prostii ! Romanul a fost citit de Kleininger și Liiceanu în manuscris, Liiceanu a dus manuscrisul și Monicăi Lovinescu (mi-a trimis o scrisoare), au existat observații ale lui Liiceanu, ale redactorului cărții, am scris pagini noi și am eliminat altele. Cartea avea trei finaluri, am ales unul înaintea publicării. Profesorul Papadima a fost acasă la mine și a văzut caietele pe care am scris romanul etc. Prostii! Iar celelalte cărți, care fac parte din Trilogia creștină, au fost și ele apreciate la fel de elogios. Noaptea incendiului a fost recenzată de Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor, a ajuns în finală la Premiul Uniunii Scriitorilor, dar i s-a acordat (după ce mi s-au prezentat scuze, fiindcă tocmai luasem Premiul Academiei și nu voiau să mă facă geniu) prietenului Cușnarencu. N-am auzit de bârfele astea, nu citesc presă. Dacă există într-adevăr afirmații de acest gen, te rog să mi le semnalezi, căci o să te rog să te ocupi de proces. Patimile… i-au plăcut lui Andrei Pleșu. M-am întâlnit odată cu el pe stradă, mi-a făcut unele elogii, dar și o observație: prezența unor fraze care conțin trivialități nepotrivite temei. Am încercat să contraargumentez prin diglosie și prin contradicția teologală carne – spirit. Totuși, m-am dus repede acasă, am recitit cartea și am ținut cont de observația lui la ediția a doua.
– Apropo, de ce tocmai Toma d´ Aquino, ce trebuie să învețe maimuța cu smartphone, adică omul modern, de la acest sfânt ?
– În anii ’90, cei care știau la noi cine a fost Toma D’Aquino – se citește „dachino”; au fost personalități care mă sunau și mă întrebau cum se citește numele -, erau foarte puțini. Mi-aduc aminte că domnul Liiceanu mi-a făcut cunoștință cu filozoful Mircea Flonta, cu care am schimbat câteva cuvinte despre sursele istorice pe care le-am folosit, și în felul ăsta s-a lămurit asupra mea. Nu înțelegeau cum poate ieși (suspect) un astfel de autor din afara sistemului oficial de învățământ. Povestea întâlnirii mele cu Toma D’Aquino trebuie spusă: citeam alternativ lucrări de teologie și istorie a religiei apărute în Occident și cărți atee și antireligioase publicate la noi, în Franța și în URSS. La un moment dat, găsesc într-o carte amănuntul că Toma D’Aquino a fost fiert de viu de către călugării mănăstirii Fossanuova pentru a-l transforma în moaște sfinte și a le vinde. Am fost șocat. De aici a început cercetarea mea, iar ea s-a desfășurat biografic retroactiv, până la nașterea lui. Mai ales studiile de la Universitatea din Utrecht și lucrările excepționale ale lui Frederick Copleston m-au condus spre concluzia că a fost geniul care a pus sămânța civilizației moderne în Europa, prin folosirea bazei filozofice aristoteliene pentru o cultură medievală strălucitoare, prin Renaștere și prin enunțarea celei dintâi soluții politice viabile: monarhia constituțională (De regimine principum). Neotomismul și toate studiile teologice recente încearcă să prezinte opera lui din perspectiva realității moderne: adoptarea ei ca doctrină oficială a Bisericii romano-catolice, fiind viabilă pentru că Biserica este încă viabilă, dar ocolind aspectele epocale grave, din care Inchiziția a desprins dreptul de a executa evrei, prin echivalarea ereziei cu infracțiunea de falsificare a monedei, condamnată cu arderea pe rug (Secunda Secundae). Bertrand Russell a explicat, în opinia mea, exemplar „cazul “ Toma D’Aquino: a deschis drumul criticii prin apelul la rațiune, fără a fi neapărat un vizionar, dar în mod cert un inițiator al gândirii moderne, alături de întreg grupul de savanți de la Universitatea din Paris din secolul al XIII-lea și de dominicani, în care putem vedea prima clasă socială a intelectualilor. Când textele Uniunii Europene vorbesc despre bazele istorice și culturale ale continentului nostru, ele vorbesc despre opera câtorva personalități epocale, între care este și Toma D’Aquino. Răscoale, revolte urbane, revoluții, doctrine materialiste, laicizări forțate și consumism, toate sunt la alt capitol.
– Chiar, cum se scrie o capodoperă, există o rețetă ? Vargas Llosa zicea, pare-mi-se, că scriitorul trebuie să fie asemenea soldatului, să-și impună zilnic un program pe care să-l respecte cu sfințenie, altminteri te mulțumești cu opere minore. Are dreptate sud-americanul ?
– Da, totală, în ce mă privește. Mă scol în fiecare zi la 05:30 – 06:00, îmi fac o cafea, iau micul-dejun și mă așez la lucru în bibliotecă. Lucrez la calculator până la ora 13:00, când cobor la masă. Dorm o oră și zece minute, după care citesc și mă documentez pentru munca de a doua zi până la ora 18:00. Mă uit la televizor numai la programele Discovery, Viasat History, Nat.Geo, uneori vizionez filme de artă din colecția proprie sau mă uit la meciurile din campionatul spaniol. Fac asta zi-de-zi, inclusiv în week-end-uri. Este un mod de viață asumat. La un moment dat a venit un prieten la mine și mi-a vorbit de Antonia. Nu știam cine este. La alegerile din 2014 m-am dus să-l votez pe Antonescu și am aflat că pe candidat îl cheamă Iohannis. Cel mai bun timp liber îl petrec cu fiul meu, student la Drept, care mă stimulează cu cele mai grele întrebări. Primăvara mănânc cireșe din livadă, toamna culeg merele. Îmi place să vorbesc cu oamenii de rând, mai ales când sunt recunoscut pe stradă (orgoliul, orgoliul!). Nu știu de ce, sunt orașe unde se întâmplă treaba asta: Iași, Ploiești, dar, mai ales, Brașov. S-ar putea să fie o chestie de distribuție a cărții. În munca de istoric, este vorba și de pasiune, în sensul de starea cu care te așezi la masa de lucru. Pentru cărțile de istorie, lupta internă este exact invers decât la literatură: reprimarea oricărei fantezii și analiza riguroasă a oricărui detaliu, paragraf, capitol, având mereu în minte principiile, criteriile și regulile Metodologiei istorice. Opere de un asemenea calibru nu se pot realiza fără erudiție. Probabil de aceea sunt foarte bun prieten cu Răzvan Theodorescu. Adică, la fiecare cuvânt știm despre ce vorbim. Am studiat, nu vizitat, toate marile muzee (de câte două-trei ori), știu bine ce obiecte conțin; limbile străine stăpânite îmi dau accesul la orice informație. Când am scris Istoria Masoneriei moderne, m-am dus la Londra și am studiat Old English și engleza de secol al XIV-lea pentru a înțelege dacă primele texte masonice europene conțineau cuvinte cu sensuri arhaice (le-am și citat în original în carte). Am avut probleme la cuvântul clerk, care însemna și savant, învățat. Franceza veche m-a chinuit cel mai mult, mai ales cuvântul serjan dintr-un manuscris despre Toma d’Aquino, găsit la Universitatea din Utrecht, care era dat în toate dicționarele ca „o îmbrăcăminte”, „o țesătură”, dar era vorba pur și simplu de originea medievală a cuvântului sergent (unul dintre martorii oculari ai experienței de levitație a lui Toma în fața bisericii Saint Jacques din Paris). Îți dai seama ce lume minunată este asta? Ar trebui cât mai mulți români să aibă acces la ea.
– Stai, că n-am uitat ! M-ai făcut curios, spune-mi detaliile acelei sponsorizări făcute de George Becali !