– Crezi că poporul român este antisemit?
– Nu în sensul urii rasiale. Pe de altă parte, dă-mi voie să aduc un alt episod din memorie, pentru că este un episod de Românie profundă în anii comunismului. Pe strada Pitagora, în anii ’60, trecea din când în când o femeie în vârstă, româncă get-beget, dar care nu pășea decât pe trotuarul șirului de case ale evreilor. De câte ori apărea, românii de pe partea cealaltă a străzii o huiduiau, o înjurau, odată au aruncat și cu pietre. I se spunea „Comunista”. Eram și speriat și derutat de situație (s-a repetat în prezența mea de vreo 5 – 6 ori). La întrebarea mea nedumerită pusă într-o zi, chiar în timpul unui astfel de episod, un vecin a strigat spre ea, să audă toată lumea, reactualizând tema reală a ostilității: „Comunisto, ai pus nisip în obuzele noastre!” Am rămas, vorba cronicarului, stâlpit. Femeia lucrase în timpul războiului la Arsenal, iar după instalarea comuniștilor s-a dus la partid și a revendicat o casă de la capătul străzii, o dărăpănătură, sub pretextul că a fost ilegalistă, punând nisip în loc de explozibil în obuzele de tun cu care se trăgea pe frontul din URSS, sabotând astfel Armata română „fascistă”. S-a aflat tocmai de la partid (cu scârbă) și n-a fost iertată niciodată. La un moment dat a murit și a fost descoperită în casă după o săptămână. Duba morgii cu care au luat-o a trebuit să intre pe stradă cu echipaj de miliție. Iar, ca povestea să fie completă și cu atât mai semnificativă, voi preciza că vecinul agresiv era muncitor la tramvaie. În toată copilăria mea nu a existat vreun conflict, cât de mic, cu evreii de pe partea cealaltă a străzii. Nu existau nici familiarități, ci se desfășura în spațiu doar o distanță etnică fictivă infinit mai mare decât cei câțiva metri de stradă pietruită care ne despărțeau.
– Ai scris volume întregi despre evenimentele din decembrie 1989, ai stârnit dispute ireconciliabile, ai răsturnat mitul Revoluției și al eroilor emanați, ți-ai creat dușmani de moarte. În definitiv, în câteva cuvinte, ce s-a întîmplat atunci, a fost o lovitură de stat, o revoluție sau un amestec grosolan al străinătății în treburile noastre interne ?
– Demonstrația cauzelor, faptelor și consecințelor evenimentelor din decembrie 1989 a fost făcută de mine în 1632 de pagini. Trebuie citite. Astăzi, după un deceniu în care afirmațiile mele nu au fost infirmate de nimeni, nici măcar de „Institutul revoluției lui Iliescu”, și după ce alți istorici români și străini (Gheorghe Buzatu, Florin Cosntantiniu, Adrian Pop, Alesandru Duțu, Zoe Petre, Siani-Dvies, Catherine Durandin, Larry Watts) s-au pronunțat în cărți de specialitate la fel ca și mine, concluzia istoriografică este următoarea: am avut de a face în mod categoric și categorial (istoric) cu un proces revoluționar (pe scurt, dar imprecis istoriografic, revoluție), desfășurat între 14 decembrie 1989 – tentativa de revoltă de la Iași (cu partid în ilegalitate, program politic, arestări și condamnări politice) – și 20 mai/19 iunie 1990 (alegerile libere), perioadă în care, din punct de vedere al Dreptului constituțional și instituțiile politice, România a ieșit din legitimitatea juridică (constituțională) a vechiului regim, a intrat într-o perioadă de legitimitate populară (vezi lucrările profesorilor Cristian Ionescu, Ioan Muraru, Simina Theodorescu) și a reintrat în legitimitatea juridică după alegerile din 20 mai 1990/19 iunie 1990.
Ceea ce trebuie să înțeleagă și cel mai simplu om este că o revoluție nu se confundă cu ieșirea oamenilor în stradă sau cu violențele, nu se limitează doar la revolta populară (Timișoara, 16-20 decembrie și București, 21-22 decembrie), ci s-a compus dintr-o serie de alte fapte majore (deciziile lui Ceaușescu, ordinele ministrului Milea, sinuciderea lui, acțiunea șefului Securității, acțiunea generalului Stănculescu, guvernul revoluționar Verdeț, fenomenul terorist, bătălia politică, haosul economic ș.a.), toate determinate de revolta inițială și apoi petrecute pe fondul ei, ceea ce nu înseamnă că revolta l-a răsturnat efectiv pe Ceaușescu de la putere și, mai ales, că ea a determinat succesiunea. Bolșevicii au lansat teoria revoluției ca „luare cu asalt” a sediului puterii, când în realitate asta a acoperit lovitura de stat din octombrie 1917.
Formulări de genul „revoluția de la Timișoara”, în loc de revolta de la Timișoara, „revoluție sau lovitură de stat”, în loc de revoltă și lovitură de stat, sunt complet greșite. În interiorul procesului revoluționar a avut loc și o lovitură militară, începută cu derobarea Securității (din motive instituționale și personale, nu din patriotism, cum au acreditat ei) încă de la Timișoara – adevăratul motiv pentru care Ceaușescu a scos Armata acolo și apoi i-a amenințat cu plutonul de execuție pe Milea, Postelnicu și Vlad -, continuată cu ordinul generalului Iulian Vlad de la ora 08:35 din dimineața de 22 decembrie, de destructurare a Dispozitivului militar de apărare a sediului CC al PCR (prevăzut de anexa secretă a Legii apărării naționale), trimițând toate trupele de Securitate în cazărmi și permițând astfel pătrunderea manifestanților pe străzile Onești și Câmpineanu (păzite până atunci de ei) în Piața Palatului, luarea cu asalt a clădirii și cucerirea ei, după ce securiștii le-au deschis ușile. La ora 10:07, generalul Stănculescu a anulat ordinul de foc dat de generalul Milea, la ora 07:35, și a trimis trupele blindate în cazărmi: urcări pe tancuri, flori, bucurie mare, „du-ne și pe noi la televiziune” ș.a.m.d. La ora 13:30, generalul Stănculescu a emis un ordin general pe Armată prin care l-a deposedat oficial pe Ceaușescu de putere în stat, apoi s-a înțeles cu generalul Rus să doboare elicopterul plecat de la Snagov (de asta a aterizat Maluțan pe câmp) și a dat ordin ca soții Ceaușescu să fie trecuți sub pază înarmată în unitatea militară de la Târgoviște.
Momentul cheie în care lovitura militară ia o altă direcție decât revolta populară s-a petrecut la sediul Ministerului Apărării Naționale, între orele 16:00 și 16:30, când Ion Iliescu a fost recunoscut ca succesor al lui Ceaușescu de către toate ministerele de forță: Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Securitatea, Ministerul Justiției, Procuratura generală. La ora 16:30, Ministerul Apărării Naționale a anunțat internațional, prin telefon și telex, că „Armata română este condusă de generalul Stănculescu, iar puterea politică a fost preluată de Frontul de Salvare Națională”. Repet, 22 decembrie 1989, ora 16:30! La ora 15:00 generalul Stănculescu a emis un ordin general de ocupare de către forțele Armatei a tuturor sediilor Comitetelor județene de partid și a obiectivelor strategice (de ex. Banca Națională, Palatul Telefoanelor, Televiziunea, Radioul, stațiile principale de captare și difuzare a apei etc. – am publicat ordinul, nu există dubii, iar Stănculescu a făcut la B1TV, de față cu Ion Cristoiu, o declarație explicită: „La ora 13:30 întreaga țară era sub control”). La un sfert de oră după ce adunarea populară din Piața Palatului s-a transformat în mișcare anticomunistă (orele 17:30 – 17:45), s-a declanșat fenomenul terorist. Scopul lui inițial a fost să sperie lumea și să o trimită acasă („apa otrăvită”, „elicoptere sunt pe autostradă”, „atacarea uzinelor nucelare” etc., a cerut-o și generalul Gușă), dar după sosirea generalului Militaru la sediul MApN s-au organizat din ordinul acestuia toate înscenările de luptă cu „forțele fidele ale lui Ceaușescu”, la Sibiu, Buzău – triaj, Otopeni, cimitirul Ghencea, Piața Sfatului din Brașov, cazul Trosca. Au existat și implicații străine, nu mai insist. Acuzațiile că „nu recunosc revoluția”, că „a fost acțiune KGB” etc. sunt baliverne; n-am afirmat niciodată așa ceva.
Atacurile la adresa mea, încercările de denigrare și decredibilizare au pornit în momentul în care Ion Iliescu a fost chemat la Procuratură să dea declarații în Dosarul revoluției (2010). Atunci a cerut oamenilor lui într-o adunare să facă ceva să anuleze probele de natură penală – nu uita că, în aceeași perioadă, grupul Iliescu a solicitat o intervenție militară sovietică (Art.155, Cod Penal) ! – din cărțile mele. Au scos din dosarul de la CNSAS niște povești brodate de ofițerul de Securitate pe seama unor întâmplări reale, dar petrecute cu totul altfel, cu un scop pe care nu pot să-l comentez, fiind o problemă de familie. Am vrut la un moment dat să spun toată povestea, dar un prieten (marele grafician Eugen Mihăescu, a cărui operă o admir infinit) mi-a interzis cu fermitatea lui cunoscută: „Nu te coborî la porcii ăștia!”. Prin firea mea retrasă, am renunțat.
Eu voi fi corect și voi rămâne în limitele asumate de istoric și afirm că o confirmare sau infirmare oficială argumentată a rezultatelor cercetărilor mele va fi aceea din sentința ce sper că se va pronunța în procesul Dosarului revoluției. Pe aia o voi comenta public.
– Istoricul Robert D. Kaplan spune că până la începutul anului 1946, Armata Roșie adusese în România între 600.000 și 900.000 de soldați1, iar în decembrie 1989, preluând datele de la Emil Bărbulescu (șeful Securității Olt la acel moment), nepotul lui Nicolae Ceaușescu, rușii și-ar fi trimis aici vreo 30.000 de agenți pentru a-l răsturna pe „dictator”. Cât adevăr există în aceste date, Alex, mai ales că ele au fost vehiculate și de alți istorici ? Câți dintre muscalii ăștia or fi rămas la noi ?
– Aceeași confuzie, insistent răspândită de presa globalistă: Robert D. Kaplan este jurnalist și scriitor, nu este istoric. El produce opinii personale și, eventual, mărturii. Unele sunt observații de mare plasticitate, cea din Bucureștii lui decembrie 1989, de pildă, când i s-a părut că retrăiește secvențe din al Doilea Război Mondial de la bătălia pentru Stalingrad. Altele, de exemplu cele despre legionari din Fantomele Balcanilor, sunt pur și simplu bazaconii: „Pentru a intra într-un cuib, fiecare nou-venit trebuia să bea sângele celorlalţi membri ai cuibului din răni pe care aceştia şi le făceau singuri, şi apoi scria un jurământ cu propriul sânge, angajându-se să omoare pe oricine dacă i se poruncea asta” (p. 104), generalul Antonescu era „înalt şi roşcovan”, Corneliu Zelea Codreanu era „vândut evreilor” (p. 105) ş.a.m.d. Și eu l-am citat pentru atmosfera din ’89, dar atât.
În privința aducerii a sute de mii de soldați sovietici în România până în 1946, observația dezvăluie tocmai distanța care îl separă de istoric. La 23 august 1944, România a capitulat necondiționat în fața Aliaților, iar aceștia au hotărât ca autoritatea de ocupație să aparțină Uniunii Sovietice. Armata Roșie a afluit – este termenul militar – prin România milioanele de soldați care au trecut spre Vest, iar în țară au staționat doar trupele de ocupație, care au impus guvernul Petru Groza, au intervenit în manifestația regalistă de la 8 noiembrie 1945 etc. și au plecat în 1958. Ce rămâne important ca fapt de istorie este realitatea oficială și juridică, de drept internațional, că până la tratatele de pace din 1946, documentele oficiale sovietice nu menționează statul România, ci „teritoriul de operațiuni al Frontului Sud-Ucrainean”, fără identitate statală, astfel încât URSS să poată decide configurația statului român la negocierile de pace cu partenerii occidentali de la sfârșitul războiului. Astfel am rămas cu Transilvania întreagă, dar fără Basarabia și nordul Bucovinei. Documentele Ministerului de Externe francez, desecretizate acum câțiva ani, arată că, în decembrie 1944, când generalul De Gaulle a fost la Moscova, Stalin i-a declarat că mareșalii lui i-au cerut stabilirea frontierei URSS pe Carpații Orientali2. De Gaulle a insistat pentru păstrarea statalității României, iar după 25 de ani, când a venit la București în 1968, i-a făcut mărturia asta lui Ceaușescu. Acesta i-a răspuns că România s-a eliberat singură și că este un stat independent, după care a menționat un lucru extrem de important istoricește și care ne ajută să înțelegem limitele deschiderii lui spre Occident, începută cu acea vizită a lui De Gaulle: „Nu putem învinge geografia. Suntem vecinii lor, iar extinderea politicii noastre externe depinde de asta!”3
Eu am mai scris în cărțile mele despre politica regională a Franței, aducând probe din corespondența secretă a lui Titulescu, și de aceea nu am fost surprins de faptul că soarta lui Ceaușescu a fost decisă la întâlnirea Mitterrand – Gorbaciov din 6 decembrie 1989 de la Kiev și că NATO a repartizat Franței, în 1989, problemele României. În decembrie 1989, Franța a trimis un comando încartiruit într-o unitate militară ungară de la granița cu România și a oferit grupului Iliescu, prin ambasadă, protecția fizică. Au vorbit la telefon cu Petre Roman și Sergiu Nicolaescu, dar Iliescu a refuzat protecția comandoului francez. Îi avea pe sovietici deja, plus că ceruse și intervenția cu trupe. Forțele sovietice intrate în țară sub acoperirea de turiști în tranzit aveau rolul de a interveni dacă lucrurile nu se înscriu pe linia dorită de Moscova, pe linia preluării controlului politic, și sunt încadrate categoriei militare a „forțelor neconvenționale”. Securitatea le atribuie primii morți împușcați inexplicabil balistic la Timișoara, București, Sibiu, Brașov, dar nu am văzut nicio probă până acum. În decembrie 1989, din punct de vedere militar și de alianță – URSS neavând trupe staționate, ca în Cehoslovacia sau Bulgaria, unde au reprezentat forța de susținere a loviturilor de stat -, acțiunile neconvenționale ale forțelor sovietice pătrunse în România (instigări la revoltă, sabotaj comunicațional și stradal, focul izolat și dirijat, simulări de atacuri, războiul electronic aerian și probabil altele) a asigurat operațiunea numită militar „surprindere”. I-am și spus la un moment dat generalului Iulian Vlad: „Afirmați că Securitatea apăra țara împotriva oricărui agresor, indiferent de regimul politic. În planul militar, al apărării țării, cum scria în legislația dumneavoastră, ați pierdut războiul !” Toate structurile de apărare ale țării au fost date peste cap. Forțele neconvenționale au fost evacuate în octombrie 1990, când a cerut-o premierul Petre Roman Ambasadei URSS la București și regimul prosovietic a dat garanții de stabilitate. Rămânerea în Tratatul de la Varșovia, proiectul tratatului cu URSS și blocarea unirii cu Basarabia erau asigurate.
– Recent, procurorii Secției Parchetelor Militare au extins urmărirea penală în „Dosarul Revoluției” și pentru infracțiuni contra umanității. În ordonanța cu pricina se arată că „Pentru păstrarea puterii, noua conducere politică și militară instaurată pe 22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane. (…) Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale şi difuzarea unor ordine, rapoarte şi informații false, scoaterea în stradă şi înarmarea populației, respectiv crearea aparenței unui război civil”.
Ce părere ai despre această întorsătură judiciară, cum vezi, ca istoric, demersul procurorilor ?
– Pentru mine nu este o surpriză, în măsura în care încă mai cred că „dosarul revoluției” va ajunge la un lucru esențial: adevărul juridic. Adevărul istoric este cunoscut, l-am prezentat eu și apoi alți istorici. Așa cum îți spuneam, în astfel de situații de istorie recentă cu aspecte infracționale multiple, istoricul riscă să fie infirmat de Justiție. Dar sunt două lucruri diferite: adevărul istoric, stabilit de istorici, și adevărul juridic, rezultat dintr-o sentință judecătorească. Rezultatul poate fi divers: 1. Justiția confirmă prin adevăr juridic adevărul istoric stabilit de istorici, 2. Justiția infirmă prin adevăr juridic opera istoricului, situație în care acesta se face de râs, 3. Justiția infirmă prin mușamalizări, influențe politice, ocoliri și ignorări de informații istorice/probe și atunci se face ea de râs. În această ultimă situație, istoricul și opinia publică (mai ales presa, alți istorici, comentatori) vor reacționa prin înfățișarea unui verdict fals. Această situație există în istoria Dreptului, de la falsurile din Procesul Templierilor până la procesele naziste și comuniste și la unele eșecuri recente ale unor tribunale internaționale. Prin urmare, aștept cu interes verdictul, mai ales că Parchetul are la dispoziție mult mai multe informații/probe decât am avut eu. În toți acești ani trecuți de la apariția cărților mele, peste un deceniu, probele în favoarea interpretării mele istorice s-au adăugat, nu s-au diminuat sau contrapus. Istoricul de Istorie recentă trebuie să se confrunte cu adevărul juridic în temeiul aceleiași obiectivități pe care o invocă pentru metoda sa de lucru.
– Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei, este un surogat de adevăr, o convenție negociată pe bază de probe, într-un proces penal, în fine… Alex, eu m-am întrebat de multe ori dacă un alt președinte decât Ion Iliescu ar fi însemnat o altă Românie acum ? Tu ce crezi ?
––––––––––––
1În umbra Europei – Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea, Ed. Humanitas, 2016, pag.149.
2 Trésors et secrets du Quai d’Orsay, Ed. JC Lattes, Paris, 2001, p. 859 (Raportul secret al întâlnirii De Gaulle-Stalin la Kremlin, 2 decembrie 1944, ora 21.00).
3Ibidem, p. 1053, (Stenograma întrevederii tete-à- tete de Gaulle-Ceauşescu la Bucureşti, 14 mai 1968).