– Alt moment dramatic a fost mai apoi venirea minerilor în capitală, și nu o dată, ci de câteva ori. Cum au fost posibile aceste barbarii ?
– Am explicat înainte de ce. Cauzele adevărate au fost economice, înțelese de ambele părți foarte bine, încă de la prima întâlnire dintre mineri și Guvern (ministrul Economiei, generalul Stănculescu). Încă din februarie 1990, Stănculescu, persoană care cunoștea perfect situația din Valea Jiului, le-a spus liderilor mineri două lucruri: statul nu va mai plăti cantitatea de cărbune declarată, în care 60% era steril (adică nu va mai plăti pământul escavat ca fiind cărbune) și îndreptarea inevitabilă spre închiderea minelor care scot, în condiții primitive și periculoase, cărbune de slabă calitate și puțin. Ei atunci, împreună cu Regia, au gândit o formă de rezistență (stimulată inclusiv de povestea din ’77), care mai întâi a fost izolarea Văii Jiului de țară și o formă de autarhie locală. Stănculescu mi-a povestit în detaliu toate astea. Ulterior, în focul bătăliei politice și în contextul soluției de implicare a unor forțe civile fidele în manifestații, cerute personal de Ion Iliescu, conducerea FSN a luat legătura, prin foștii ofițeri de Securitate care răspundeau de sector, cu minerii și i-au cooptat ca forță de intervenție a partidului. Sigur, le-au promis avantaje. A intervenit acolo și vechea componentă pseudo-naționalistă, motiv pentru care, la venirea în București din septembrie 1991, domnul Miron Cosma a dat o declarație elocventă la TVR2: „Am venit să dăm jos guvernul de jidani!” Secvența este cenzurată în continuare, dar cred că reporterul (Goanță) o mai ține minte. În cartea mea de interviuri cu Virgil Măgureanu sunt descrieri amănunțite ale relației FSN cu minerii, cine i-a chemat și cum s-a decis răsturnarea guvernului Roman, cu argumentul decisiv al domnului Cosma: „Eu l-am pus în 1990, eu îl dau jos în 1991 !”. Mineriadele și acțiunile din 14 – 15 iunie 1990 se înscriu în categoria războiului civil, care nu știu dacă este prevăzut în Codul Penal. Incitarea la violență, da. Aștept sentința tribunalului în Dosarul mineriadei.
– Și episodul Stoenești ? A fost atunci o trădare a autorităților represive ale statului ?
– Nu, a fost mai întâi consecința unei enorme erori politice făcute de putere începând din 1997. Procesele împotriva militarilor și condamnarea oficială a instituției Armatei, precum și campaniile organizațiilor revoluționare pe care președintele Constantinescu le-a îmbrățișat, au creat o stare defensivă amormală în Armată, de fapt o ieșire din misiune. În 1999 a mai fost ceva foarte important: procurorii au atras atenția comandanților militari că riscă procese, aidoma celor pentru represiunea din decembrie 1989, deoarece nimeni nu poate interpreta ca infracțiune venirea unor persoane, chiar și în coloană, de la Petroșani la București. Și la Ministerul de Interne a fost la fel. Mesajul era: „Ăștia ne pun să-i oprim pe mineri și să tragem, după care vine alt guvern și ne judecă”. A fost elaborat un decret pentru Starea de necesitate, care să asigure legalitatea, dar militarii erau neîncrezători. Pericolul pentru mineri a fost foarte mare, pentru că în zona de la Olt au fost introduse trupe combatante venite din Afganistan. Aștia nu glumeau. După aducerea generalul Mureșan la MI, decizia de a organiza „punga” de la Stoenești a fost militară, luată de generalii care au avut un schimb dur cu ministrul Babiuc în avionul cu care se întorceau dintr-o delegație și au decis să sprijine acțiunile legale ale președintelui, deși nu-l agreau. Din „fericire” coloana minerilor a făcut pe drum câteva infracțiuni, a existat și o sentință anunțată atunci împotriva lui Miron Cosma, și astfel forțele MI au rezolvat cazul.
– Dacă tot am vorbit despre mineriade, haide să ne oprim și în Piața Universității, kilometrul 0 al democrației, mai ții minte ? Ce a fost acolo, în 1990 ? Cumva o regrupare a forțelor, mai mult sau mai puțin oculte, nemulțumite de împărțeala rezultată din revoluție ? Ori o manifestare candid-virulentă a avangardei democratice ?
– În fondul său istoric, în primul rând cronologic și apoi politic, fenomenul Piața Revoluției a fost continuarea traseului revoltei populare începute la Timișoara și întrerupte de lovitura militară (alegerea lui Iliescu drept succesor, fenomenul terorist, preluarea puterii cu ajutorul „fazanilor” din 27 decembrie, formarea CPUN cu 50%-50%, o porcărie nedemocratică etc.). S-a dovedit clar acolo că, fără lovitura lui Iliescu, revolta ar fi avansat rapid spre decomunizare și ieșire urgentă din Tratatul de la Varșovia. Că am fi avut o cruntă decepție din partea occidentalilor este altceva. Fenomenul a avut acel aspect din două motive: 1. Era o repetare a Cenaclului Flacăra, întrerupt și el, și tânjit de marea majoritate a celor din piață, 2. Sentimentul de libertate, care, atenție!, s-ar fi manifestat încă din 22 decembrie, dacă nu se lansa fenomenul terorist. Că era vorba și de mulți oportuniști, fără îndoială. Traseul era însă deschis. Conținutul său politic a fost, spun cu regret, o tentativă a conducerii PNȚ-cd de a relua metodele de manevră stradală pentru a impune sau obține scopuri politice de putere, de a lega istoric manifestația din 8 noiembrie 1945 cu manifestația din Piața Universității. Între ele era un hău istoric; hăul închisorilor comuniste și al vieților distruse care nu se mai puteau recupera. Ion Rațiu, în Memoriile sale, vorbește despre realitățile astea. Fenomenul a fost completat cu patru categorii de participanți: 1. Tinerii naționaliști (de gen Marian Munteanu), 2. Intelectuali lucizi care respingeau deja perestroika (de genul lui Stelian Tănase), 3. Oamenii străzii, 4. Foști ofițeri de Securitate dați afară și fără slujbă până prin vara lui 1990. Americanii au fost singurii care au văzut în manifestația aceea o „opoziție”, un posibil pol politic opoziționist la regimul Iliescu. Volumele de documente ale MAE publicate de Adrian Năstase stau mărturie.
– Chiar există niște însemnări istorice ale generalului Stănculescu ? Dacă da, ar putea ele schimba interpretarea întâmplărilor postdecembriste ?
– Sunt foarte rezervat asupra acestor însemnări secrete. Mie, generalul Stănculescu mi-a spus că prietena lui le-a ars. Generalul a avut la dispoziție tot timpul și spațiul să spună adevărul. Concluzia mea a fost că el nu putea trece limita implicării în fenomenul terorist, dinainte de venirea lui Militaru la sediul MApN. În „Raportul preliminar al SRI” există detalii, cu nume și locuri, ale primei faze a fenomenului în care a fost implicat generalul Stănculescu. În al doilea rând, de câte ori l-am întrebat cum a ajuns punctul 5 din sentința de la Târgoviște – „banii lui Ceaușescu” -, după terminarea procesului și execuție, a zâmbit și a glumit, eschivându-se. Toți banii, cu mici excepții, au intrat în fondurile și sub controlul statului, dar „un miliard de dolari în bănci din străinătate” s-a transformat în fonduri de partid, deoarece fusese „furat de Ceaușescu”, adică „dispărut”. A fost un alibi pentru finanțări dirijate și pentru configurarea sistemului circular partid – oameni de afaceri – „tunuri” – partid.
– Cum ai caracteriza prestațiile președinților Ion lliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, ce au însemnat ei pentru România ? Despre Klaus Iohannis este prematur să discutăm în acești termeni deocamdată. Sau putem ?
– Voi expune pe larg fenomenologia mandatelor 1990 – 2014 în volumul 3 la Tratatul de Istoriografie Generală, Istoriografia română post-totalitară. Am avut trei tipuri de preşedinţi: Ion Iliescu, iniţiatorul şi patronul sistemului de putere clientelar; Emil Constantinescu, preşedintele democrat care a încercat din exteriorul sistemului distrugerea sistemului de putere al lui Ion Iliescu şi instalarea unui sistem de putere democratic după model occidental; Traian Băsescu, preşedintele care a dat impresia că vrea să distrugă sistemul din interiorul său, dar s-a ocupat numai cu preluarea controlului asupra vechiului sistem. În această succesiune a contat permanent ceea ce este şi doreşte în plan istoric poporul român. Reamintesc reportajul TVR de la 30 decembrie 2005: reportera s-a plimbat pe străzile Bucureștilor întrebând: „Ce părere aveți despre președintele Băsescu după un an de mandat?”. Ajunsă la o periferie, într-o cârciumă împrovizată, îi întreabă același lucru pe trei cheflii cu paharele de rachie în față, băieți de cartier care precis umblau vara în maiou și șlapi. Răspunsul unuia dintre ei a fost monumental: „Îl plăcem, că seamănă cu noi”. Pe domnul Iohannis l-am votat cu speranța că este persoana cea mai potrivită pentru a lămuri problema antinațională în România. Aștept de la el o atitudine fermă, potrivit fiecărul articol din Titlul I al Constituției.
– Ai cunoscut întreaga clasă politica apărută după 1989, ce tablou i-ai face ?
– Dacă aș fi Hieronymus Bosch, așa l-aș picta: tot felul de creaturi fantastice în prim-plan și câțiva țărani care râd în spate. Națiunea română dorește cel mai mult o bună guvernare. România profundă, cea în care trăiesc eu zi de zi, nu face pasiuni politice pentru niciun partid. Îți voi explica tot printr-o întâmplare. În ziua de 24 februarie 2001, când am săpat prima cazma la fundația casei de la Văleni, m-am trezit cu un cetățean pe teren. Terenul meu era o fâneață mărginită de mărăcini, iar pe lângă el trecea o uliță în pantă abruptă, șănțuită de gropi adânci și spălată de torente. Nu se putea circula. Omul se apropie și se prezintă: „Bună ziua. Sunt Manolescu, primarul orașului”. Trebuie să-ți spun că pe vremea aia terenul meu era izolat, la distanță mare de case. „Am venit să văd că începeți construcția”. „Da, mulțumesc”. „Bună ziua” și a plecat. În 8 zile aveam trasă apa și electricitatea, iar în două săptămâni, ulița a fost nivelată cu buldozerul și după încă o săptămână betonată. Practic, în pustiu. S-a dat o denumire străzii și am fost întrebat ce număr vreau să-mi aleg la casă. Am zis 7. În următorii 5 ani pe stradă s-au construit alte case și niște grădini superbe. M-am dus la primar să-l cunosc. Îl admira pe Iliescu, era omul FSN-ului (PDSR), primar încă de prin anii ’80, care a câștigat până la moarte cu peste 90% alegerile. I-am spus că eu sunt la Uniunea Forțelor de Dreapta și nu-l admir pe Iliescu. Mi-a răspuns simplu: „Să fii sănătos !”. L-am întrebat: „Cum ai reușit, dom’ne, să fii primar peste 20 de ani, trecând ca nimic peste o revoluție?” Răspunsul lui poate fi valabil pentru multe locuri din România: „Pentru noi, revoluția n-a existat. Ba, a fost un dezastru, pentru că s-au închis toate locurile de muncă și oamenii noștri au rămas pe drumuri. Câțiva ani de zile, bărbații noștri s-au umilit pe la diverși întreprinzători și cămătari ca să-și hrănească familia. Pentru oamenii aceștia, lozincile «libertate», «jos tiranul», «jos comunismul» nu au însemnat nimic. De ce? Pentru că regimul comunist a știut să facă ceva, cât de puțin, pentru fiecare dintre ei. Atunci am hotărât se reconstruiesc orașul”. Înainte să moară primarul Manolescu, Vălenii de Munte avea 0% șomaj și se construiau case ca niciodată.
– Ți-ai dedicat ceva vreme studierii Masoneriei moderne. Cât de modernă este masoneria de la noi ? Știi ce îmi spunea cineva ? Cică Masoneria dâmbovițeană e mai mult un grup infracțional organizat, așa să fie oare ?
– Nu m-a interesat Masoneria română. Eu am scris o carte, prima de istorie din România, despre Masoneria modernă din lume, despre istoria Marii Loji Mamă de la Londra, de la care a izvorât fenomenul. Practicat onest, este cât se poate de benefic pentru om.
– În anul 2014 ai pierdut procesul cu CNSAS, care te-a declarat colaborator al Securității înainte de 1989. Ce e cu povestea asta ? De unde până unde ura pe care ți-o poartă Constantin Neculai Munteanu, cândva la postul de radio Europa Liberă ?
– Este o poveste lungă și complicată. În primul rând, eu am recunoscut public colaborarea încă din 1998. Cred că prima informație am dat-o lui Bogdan Ficeac la România liberă. Mi-am anunțat și colegii de partid și toți interlocutorii din perioada când pregăteam scrierea cărții despre revoluție. Nu a fost niciun secret. Lui Florian Bichir i-am dat un interviu amplu în Evenimentul zilei, am apărut și la un post de televiziune unde am comentat pe larg acest caz. În 2010, Ion Iliescu a fost chemat la Procuratură să dea primele declarații în Dosarul Revoluției. Cartianu i-a publicat declarația olografă. Întrebările procurorilor vizau informații din cărțile mele, iar Ion Iliescu s-a înfuriat și a cerut cățeilor lui să-mi distrugă credibilitatea, pentru a distruge, de fapt, credibilitatea informațiilor istorice din carte. Așa au apărut diversiunile „Stoenescu nu e istoric”, „face jocul Securității”, „nu recunoaște revoluția”, „scenariu KGB” etc. Cățeii lui de la CNSAS au executat ordinul, răspândit în presă de slugile lor. A fost scos din dosare un raport al ofițerului de Securitate în care, practic, falsifica niște întâmplări reale în care fusesem implicat, cu scopul de a obține un spirjin financiar pentru mine, într-un caz grav din familie. Nu pot să-l dezvălui. Practic, au fost două incidente: la o coadă de patru rânduri la ouă în Piața Amzei, un cetățean a început să fotografieze. Câteva persoane din fața mea au protestat: „Să-ți fie rușine, la cât suntem de amărâți, ne mai dai și la Europa Liberă !” Am protestat și eu; am același sentiment și astăzi. O femeie a fost foarte vocală. Au apărut un milițian și niște civili (erau tot ai Miliției), ne-au luat la secție unde am dat declarații. În al doilea caz, situația este de-a dreptul revoltătoare pentru mine. Am ajuns într-o dimineață foarte devreme la birou, unde colegi de-ai mei comentau știrea de la Europa Liberă despre catastrofa de la Cernobâl. Era o panică de nedescris, iar unul dintre colegi spunea că soția lui, medic, a început să distribuie familiei iod. Eu atunci am avut un acces de furie, pentru că, exact în perioada iradierii maxime, fusesem scoși la parada de 1 Mai, de 2 Mai, în plin soare… Informația esențială de la Europa Liberă, post de propagandă pe care eu nu-l ascultam, la fel cum nu ascultam nici posturile românești de propagandă, era că autoritățile comuniste au cunoscut amploarea geografică a iradierii și nu au anunțat populația. Ne-au scos în stradă în plină radiație! Eram panicat. Ăsta a fost protestul meu, într-un moment în care ne gândeam la un copil. După câteva minute, am fost chemați pe rând la ofițerul de Securitate al întreprinderii. Am spus același lucru, iar el mi-a spus că este la fel de îngrijorat. Nici vorbă de „turnat” colegii și ce s-a mai scris… Din aceste două incidente, celălalt ofițer de securitate (Direcția II economică) a brodat o „activitate patriotică” pentru a obține banii de spitalizare. Ulterior, am aflat că a fost sancționat și schimbat din funcție pentru astfel de „abuzuri”. Adevărul este că ofițerul respectiv ajuta mulți oameni și avea și afacerile lui.
Pe de altă parte, este o prostie să creadă cineva că eu am contestat la proces calitatea de colaborator, de vreme ce o recunoscusem public de mai multe ori. Ceea ce am cerut la proces și a fost neglijat, ca să nu spun mai mult, era faptul că toată procedura CNSAS a fost ilegală, un abuz în serviciu. Nu am avut bani pentru un proces penal sau civil. Lansarea ilegală în presă a poveștilor din dosar a prins câțiva fazani, alde Munteanu, mai este unul Andronescu sau Andreescu, pe care comuniștii lui Iliescu au știut întotdeauna să-i folosească. Niciun jurnalist sau analist politic nu a cercetat legalitatea acestui caz. Nici la Dan Amedeo Lăzărescu, nici la Mona Muscă, cazuri la fel de clare de acțiune politică. Unii au rânjit cu satisfacție, alții au considerat că e bine așa, chiar dacă legea este încălcată. La Dan A. Lăzărescu activitatea lui intra în categoria „interes național” și legea interzicea deconspirarea. La Mona Muscă au scos trei file. Nu a existat dosar incomplet la Securitate, nu au existat dosare formate din file separate, trei pagini ș.a.m.d. Au fost sustrase. În ce mă privește, sunt conștient că am făcut niște erori, pe care le regret sincer, și că multe alte lucruri aparțin epocii, personalității și capacității de înțelegere a fenomenului politic. Mi-aș fi dorit să fiu mai lucid și mai atent. N-am fost. Opera mea înlocuiește erorile biografice.
– Nu ai avut niciodată tentația să te răzbuni pe Securitate?