– Stai, că n-am uitat ! M-ai făcut curios, spune-mi detaliile acelei sponsorizări făcute de George Becali !
– În februarie 2006 eram la Paris cu Mihai Retegan pentru cercetări în Arhiva „Mitterrand”, care tocmai se deschisese. Noua Bibliotecă națională, impresionantă cu zgârie-norii ei în formă de carte deschisă, avea săli imense de lectură. La sala de Istorie, erau spații largi cu rafturi dedicate numai istoriilor naționale. Nu găseam România… Erau rafturi lungi cu Istoria Ungariei, Bulgariei, Rusiei, Poloniei… În ordine alfabetică. Nu găseam Istoria României!!! Ne-am adresat responsabilei de sală, care a început și ea să caute, apoi a găsit trei cărți într-unul din cele patru rafturi lungi de vreo 10 – 12 m de la Istoria Rusiei. Atât, trei cărți la Istoria Rusiei: o istorie pe scurt a României de Ion Bulei, o carte mizerabilă a lui Boia și o carte discutabilă de „istoria românilor”, un pretext pentru problema evreiască, a Catherinei Durandin. Am fost revoltați. Când ne-am întors, ne-am dus la Florin Constantiniu: „Uite ce se întâmplă la Biblioteca națională a Franței!” Constantiniu ne-a spus atunci că statul român și Academia nu vor face nimic, ne pierdem timpul, și că avem nevoie de două lucruri: un institut privat, sponsorizat de oameni de afaceri, și un tratat de Istoriografie Generală care să pună bazele Științei istoriei în România. Mihai a explicat că el nu este istoriograf, dar că va acoperi cercetarea pentru Istoria contemporană. Așa am hotărât împreună cu Florin Constantiniu să încep sub coordonarea lui cercetarea și scrierea Tratatului de Istoriografie Generală. Pe banii mei. Mi-am vândut și mașina. Pentru prima chestiune ne-am întâlnit academicianul Dinu C. Giurescu, profesorii Buzatu, Chiper, Bulei, Retegan și cu mine și ne-am sfătuit. Am hotărât să facem un demers la oameni de afaceri, bănci private, firme mari. Scopul era scrierea Tratatului de Istoriografie și a Istoriei moderne și contemporane a României, din care lipseau și continuă să lipsească pagini importante, fără de care istoria noastră este de neînțeles sau foarte vulnerabilă la politizare. Lucrările urmau să fie traduse în limbi de circulație mondială și trimise marilor biblioteci. Domnul academician Giurescu a hotărât să acorde dreptul legal de folosire a numelui tatălui său pentru institut. Sumele necesare erau foarte mari, motiv pentru care am obținut întâlniri cu 12 oameni de afaceri români (din lista publicată de Forbes). Toți s-au arătat entuziasmați de proiect, au făcut declarații patriotice, ne-au felicitat și ne-au promis un sprijin generos, urmând ca, în momentul în care avem actele de înființare a Institutului și un cont în bancă, să înceapă să transfere banii necesari. Dinu Patriciu mi-a spus că vrea să preia întregul proiect, Nicu Dumitru-Niro ne-a promis un sediu în centrul Bucureștilor și plata chiriei, alții că vor da sume de zeci de mii de dolari. Sorin Ovidiu Vântu a vrut să întâlnească tot Consiliul Director, ne-am întâlnit, a fost exuberant și ne-a promis 1 milion de dolari în patru tranșe, pe 3 ani, cu condiția să nu mai cerem de la ceilalți, să fie finanțatorul unic.
Când am fost gata cu Institutul, m-am întors la el. Tăcere, nu mai răspundea la telefoane, dacă răspundea, mă amâna, a început să ne evite, să treacă lunile. Se făcuse deja noiembrie. Consiliul a hotărât să-i contactăm pe ceilalți. Cel care și-a ținut cuvântul a fost Nicu Dumitru-Niro, care a repartizat un sediu (era în renovare). Patriciu s-a eschivat încă vreo două luni de zile, după care ne-am săturat să alergăm după el. A mai existat un singur gest, foarte modest, dar prezent, al BCR (era acolo un funcționar sufletist). Atunci, profesorul Buzatu a propus să-l contactăm pe George Becali. Mă cunoșteam cu el de la Steaua. I-am telefonat pe la ora 16:00, ne-am întâlnit la palat la ora 17:30, am vorbit 20 de minute… A doua zi, la ora 12:00, intraseră în contul Institutului 300.000 de dolari. Ăsta este Becali! Am avut apoi lungi discuții cu el despre religie și politică. Nu are fondul necesar înțelegerii fenomenelor culturale, este însă un tip pragmatic, dotat cu inteligență nativă și care a riscat prea mult în zone unde sentimentele și profesionalismul n-au nicio valoare. Convingerea lui că-și poate controla imaginea și că generozitatea oferă protecție era o iluzie (cum s-a văzut). I-am atras atenția din timp să fie prudent în anumite chestiuni, dar nu m-a ascultat.
Ne-am apucat de lucru la Institut, principala problemă fiind cercetarea fundamentală în arhivele străine pentru informație nouă. Asta presupune luni de zile de stat acolo (hotel, masă, diurnă, cumpărarea de cărți, copierea de documente), nu cum se întâmpla înainte, când istoricul român își putea permite o săptămână sau două. Dinu C. Giurescu s-a dus de două ori câte trei luni în Statele Unite și a intrat în arhiva CIA, Buzatu și Chiper s-au dus la Moscova și au lucrat luni de zile în arhivele sovietice, inclusiv a KGB. Eu am fost la Viena și Roma, Ion Bulei la Roma, Mihai Retegan în Anglia. Ca să înțelegi complexitatea, o să-ți dau un exemplu: după prima sesiune de cercetare la Moscova, timp de o lună, profesorul Buzatu s-a întors fără…nimic. Consiliul l-a întrebat, jenat, ce s-a întâmplat, iar răspunsul a fost: „În luna asta am aflat doar unde se află cele 18 arhive de la Moscova și ce fond anume să caut în Arhiva KGB”.
Într-un an de zile erau pregătite vreo 6 volume. Am căutat o editură și am semnat contractele. A apărut însă o problemă de imagine: domnul Becali a început să mediatizeze că „are niște istorici”, care vor „scrie istoria adevărată” a României și vor fi găzduiți la palatul său, exploatând de fapt drepturile sale de imagine, ca sponsor. Nu s-a pus problema instalării Institutului la palat, având alt sediu la dispozițe. Domnul Becali nu a fost niciodată altceva decât unul dintre sponsori, alături de Dumitru și BCR, dar, sigur, incomparabil cu ceilalți. În momentul ăla, presa lui Vântu s-a năpustit asupra noastră cu furie, slugile lui cunoscute de acolo inventând „o istorie naționalistă”, „legionară”, „istoria lui Becali”, „istoricii lui Becali” și alte prostii, iar precizările mele, care au corectat toate astea, nu erau publicate sau apăreau pe undeva în pagini de publicitate. L-au adus la televizor și pe nefericitul de Djuvara, complet fantast, pe care proștii îl cred istoric, dar nu este decât un eseist al unor teorii absurde. Am luat în plin toată campania, protejându-i pe colegii mei, mai ales că, între timp, George Becali a hotărât să facă un partid de Dreapta, democratic, după modelul Partidului Conservator din Marea Britanie și Partidului Republican din SUA. Acolo era Dan Pavel, care vedea, probabil mai realist, un fel de partid de Centru-Dreapta, cam în genul PNȚ-CD-ului, o formațiune care, de fapt, să intre în Parlament prin popularitatea lui Becali și, mai ales, să adune sub control electoratul lui Vadim. M-a chemat și m-a rugat să-i scriu doctrina și să-i organizez noul partid. Am acceptat – cu precizarea expresă că nu mă înscriu în partid și nu candidez pe nicăieri – și mărturisesc că m-am simțit obligat pentru reacția lui rapidă și generoasă la cererile Institutului. Am început să umblu prin țară, unde filialele erau un mozaic, de genul fostei filiale PNȚ-cd de la Galați, cu oameni excepționali, sau o aripă desprinsă din PRM la Ploiești și Câmpina de oameni simpatici, dar care așteptau banii de la Becali. Am scris pe patru pagini și jumătate doctrina unui partid de Dreapta românesc, democratic și integrat procesului politico-economic prin care trecea România în anii 2007- 2008. Noaptea, pe la 02:00, înainte de adunarea în care urma să prezinte doctrina partidului, m-a sunat domnul Becali, spunându-mi că citește doctrina mea și plânge, că este fenomenală, dar să nu mă supăr că alege doctrina scrisă de Dan Pavel, pe vreo 30 de pagini, o combinație de J.J.Rousseau – Contractul social și idei luate din Contractul pentru România al Convenției. Nu m-a deranjat, fiindcă nu aveam ambiții politice. În scurt timp ne-am despărțit amiabil. Să fie clar: nu m-a plătit domnul Becali. Toate sumele mărunte pe care le-am cerut, au fost date filialelor (chirii, sedii, banere etc.). Lucrurile astea pot fi confirmate oricând de oamenii cinstiți de acolo.
Am publicat 6 volume fundamentale pentru Istoriografia română și am prezentat domnului Becali tot bilanțul contabil, la ultimul dolar (cel mai mult am pierdut cu taxele și impozitele la stat, un jaf). Am plătit cu vârf și îndesat prețul de imagine pentru generozitatea domnului Becali, dar am reușit să-i trimit pe cei mai mari istorici români la cercetare de lungă durată în arhivele Europei și Americi și să lămurim câteva chestiuni-cheie ale Istoriei noastre. Ulterior am aflat că domnul Becali a fost amenințat cu distrugerea afacerilor lui dacă ne mai sprijină. Mi-a confirmat. Totodată, am rămas cu gustul amar al patriotismului de paradă al celorlalți și cu fireasca revoltă pentru sutele de milioane furate prin corupție, împotriva națiunii și a statului român, în timp ce cărțile valoroase ale istoricilor români nu sunt traduse și nu ajung în marile biblioteci. Un istoric american prieten mi-a și spus: „Ce vrei să citez, când în bibliotecile noastre nu găsesc decât Tismăneanu și Boia?”
– Alex, mă simt nevoit să te întrerup fiindcă ai adus vorba și despre Sorin Ovidu Vîntu. Omul acesta, pe care mulți îl hulesc azi, a făcut pentru mine un gest de o rară noblețe. În urmă cu vreo zece ani, am avut o severă hernie de disc la coloana vertebrală, în zona cervicală, iar medicii de la noi mi-au recomandat fără echivoc să merg afară. Urgent ! Ei bine, Sorin s-a ocupat de toate și așa am ajuns să mă operez la Viena, un gest pe care n-am să-l uit în veci. Un gest ce mi-a dat posibilitatea să am mai apoi o viață normală. Altminteri, nu știu ce se întâmpla cu mine. Oricum, știu că erați prieteni și la el te-am cunoscut, îți mai amintești ?
– Sorin Ovidiu Vîntu este un personaj istoric. Din punctul de vedere al istoriografiei, analiză și sinteză de istorie, a fost exponentul principal al economiei de tranziție și al părții de capitalism sălbatic al regimului Iliescu. A fost cel mai inteligent afacerist al momentului „cum împărțim avuția națională”, a cărui istorie nu a fost încă spusă, din care știu câteva episoade, dar și în măsura în care înțelegi cât de mult se lasă purtat de fantezii. Imaginația omului țintuit în fotoliu este multiplu al imaginației omului care câștigă Maratonul și vede 42 de kilometri de lume. Pe de altă parte, personajul este fascinant. Mi-a povestit viața lui, care merită un roman. Nu are importanță cât improvizează. Am stat cu el multe ore de vorbă, însă, la fel ca în bancul lui Brejnev cu Hrusciov, dădea din cap și făcea invers. Obișnuia să mă cheme în fiecare an înainte de definitivarea grilelor de programe și îmi cerea analiza posturilor lui de televiziune și a ziarelor. Mă străduiam să fiu cât mai obiectiv, dar i-am atras întotdeauna atenția că folosește scursuri jurnalistice și intelectuale, cu care va construi o presă de șanț. I-am mai spus că politica lui de a cumpăra valori, pentru a le pune pe ecran alături de scursuri, va compromite valorile, nu va face din scursuri izvoare limpezi. Îmi spunea: „Eu am nevoie de ăștia pentru interesele mele de afaceri”, „ăștia” fiind și un anume măscărici care venea dimineața, la sculare, și se strâmba, îi spunea bancuri, îl gâdila la tălpi, îi făcea ziua veselă, după care îi cerea bani. A făcut o avere. I-am reproșat. Mi-a spus că atâta bucurie are și el să vadă intelectuali prostituându-se. Mulți s-au lăsat furați de laudele lui și de felul condescendent cu care îi trata; îi disprețuia. Admira opera mea, dar mă desconsidera ca om, fiind inutil afacerilor lui. A fost o mare diferență între Sorin Ovidiu Vîntu și Dan Voiculescu. Vîntu folosea politicieni pentru a-și dezvolta afacerile, în timp ce Voiculescu folosea afacerile pentru scopuri politice. Concluzii serioase ale lui Vîntu au fost: „Clasa politică românească este periculos de vulnerabilă prin incultură” și „Ceea ce mișcă viața politică din România nu este vreo doctrină, ci lăcomia”. A avut toată complicitatea instituțională, toată!, deși unii se fac acum că nu-l cunosc sau n-au știut. A fost perfect lucid, poate chiar mai lucid decât politicienii care au condus țara, el fiind de aceea, pentru mine, omul epocii, nu Iliescu.
– Hai să zăbovim nițel pe întâmplarea cu bătaia încasată de la tatăl tău. Să fie ruptă din Rai bătaia, să aibă dreptate și Nikos Kazantzakis când zice că fără nuielușa dascălului său nimeni nu ajunge om mare ? Pielea fiului meu e a ta, învățătorule, iar oasele sunt ale mele ! Cam așa a sunat înțelegerea deloc didactică dintre Kazantzakis-senior și dascălul micuțului Nikos. Astăzi, cei doi s-ar alege cu dosar penal pentru rele tratamente aplicate minorului…
– Corecția fizică încă era un obicei pe vremea aceea. Astăzi, în libertate, nu rezolvă nimic creator, pentru că este un act violent de autoritate împotriva personalității. Dar în cazul meu a fost și altceva. A fost o negare a teoriilor freudiene. Am stat odată cu tata, înainte să moară (2007), și am rememorat episoadele. Am încercat să aflu dacă a avut rațiuni sau accese de furie. Din punctul de vedere moral și al situației noastre precare, a avut întotdeauna dreptate. I-am reproșat că, la nivelul de cunoaștere pe care îl aveam de adolescent și la necesitatea aclimatizării cu regimul, nu mi-a explicat motivațiile lui și consecințele actelor mele, în locul fricii. Fratele meu (care a murit de cancer în ziua în care fiul lui, Dan Stoenescu, a fost numit ministru în Guvernul Cioloș) a scris într-o teză la Istorie, în timpul liceului: „rebeliunea legionară de la 23 august 1944”, tata a fost chemat, acuzat că „asta se vorbește în casă la voi”, iar fratele, sub un pretext disciplinar, a fost exmatriculat. Nu pot să uit vocea lui deja „de dincolo”, cu câteva ore înainte de moarte: „Frate-miu, ai văzut? Am dat și un ministru țării!”
– Deși ai locuit în vecinătatea evreilor (sau tocmai d-aia?) ai devenit, dacă e să-l luăm în serios pe Michael Shafir, un „antisemit notoriu”. Cât adevăr este în eticheta asta? Sunt românii antisemiți ? Te întreb, fiindcă și eu am fost acționat în judecată pentru o astfel de acuză, iar speța mea apare și într-o culegere de decizii1 în materie. De altfel, întâmplarea e povestită și în Jurnalul banalității.
– Mă interesează speța, vreau s-o studiez. Eu am cunoscut viața evreilor încă de mic, iar tata mi-a povestit Holocaustul din lagărul de la Luckenwalde. Când eram la Tel Aviv cu prietenul meu, poetul Shaul Carmel (Dumnezeu să-l odihnească!), i-am povestit următoarea întâmplare: „Pe la 5 ani mă jucam pe strada mea, unde trecea o mașină o dată pe an și era Volga Miliției, cu un băiețel evreu de aceeași vârstă, pe nume Moni. Era mai mic de înălțime decât mine și nu depășea niciodată jumătatea străzii, de parcă acolo era un zid („zidul” dintre evrei și români). Am insistat să vină în casă ca să-i arăt timbre. A refuzat, apoi s-a ridicat pe vârfurile sandalelor rupte, de copil sărac, și în pustiul ăla a pus mâinile la urechea mea și mi-a șoptit: „Eu sunt evreu !” Am rămas mirat, crezând că „evreu” este o boală. Seara, l-am întrebat pe tatăl meu și mi-a povestit. Shaul Carmel – n-am să uit niciodată scena asta, eram la restaurantul Gospodina din Tel-Aviv și mâncam mici, – s-a uitat la mine lung și mi-a răspuns cu o privire în care am văzut atunci toată drama: „Nu te-ai înșelat, Alex. Este o boală ! ”.
Nu am avut dubii, de asta am avut și curajul să fiu primul istoric român care a recunoscut existența Holocaustului în România, dar în limitele sale determinabile prin cercetarea istorică. Indivizi ca acest Shafir trebuie trimiși în judecată pentru calomnie, dar mai ales pentru propagandă sovietică antiromânească, pentru că de fapt tezele lui au fost lansate și aplicate în România de Uniunea Sovietică după ocupare. Ar trebui completat paragraful din lege, alături de xenofobie, antisemitism, propagandă legionară, comunistă etc. Curentul de exagerări (mai ales la cifre) și de afirmații fără acoperire, propagandistice, este creat în 1990 și întreținut de evreii staliniști și de rudele lor, care au rămas în țara unde au fost repartizați să comunizeze, unde au avut privilegii și vor să le păstreze și astăzi. S-au speriat de campania antisemită a lui Vadim și, mai ales, de faptul că au fost nevoiți să se îngrămădească în cabinele de vot să-l voteze pe Iliescu în 2000. Spaima lor nu a fost curentul antisemit, ci dezvăluirea originilor lor politice pe care o practica Vadim din amintirile ofițerilor de Securitate. Ar trebui să se publice biografiile acestor indivizi și ale părinților lor, ca să-i găsim în Cominform, Securitate, rezidența sovietică. Sutele de mii de evrei care au scăpat în România cu viață (afirmația lui Alexandru Șafran, întărită de Simon Peres) au plecat imediat ce au putut în Israel. România a fost pentru ei doar un refugiu istoric provizoriu; pentru staliniști a fost locul de muncă. Eu am trăit și momentul din 1961, când strada noastră s-a golit de evrei cu camioane în două zile. Au refuzat să plece doar trei evrei: un fotograf al Ministerului de Interne, un comandor de marină și un ofițer de Securitate care răspundea de o tipografie din București (cred că se numea „30 Decembrie 1947”). Copiii lor mi-au fost colegi de școală generală. Unul mi-a fost coleg de bancă în acel an, îl chema Bembasat, și am râs amândoi când ne-au scos la trecerea cortegiului mortuar al lui Sadoveanu, primind împreună o corecție de la învățător (un soldat din gardă s-a împiedicat în bolovanii străzii Șerban Vodă și s-a sprijinit în sabia de paradă, care s-a îndoit). Garantez că n-a fost atitudine anticomunistă și că nu voi cere certificat de revoluționar. Actorul Ștefan Radoff mi-a povestit în 1990 cum a ajuns disident: a văzut pe holul liceului un portret al lui Stalin fără pipă. A luat un scaun și a desenat cam stângaci pipa pe tablou. A fost prins, dus la Miliție și acuzat, literalmente, că „a pus o p… în gura tovarășului Stalin”, milițianul care a scris procesul verbal neînțelegând cuvântul pipă. În momentul de față există patru tratate de istorie profesionistă (alături de mine, C. Turliuc, F.C.Stan, P. Țurlea) despre problema evreiască, prin care sunt lămurite profesionist condițiile și faptele problemei evreiești.
Acuzațiile de antisemitism trebuie combătute cu procese de calomnie. În aceste procese vei descoperi pe ce lucruri se sprijină astfel de acuzații, cum este reluată astăzi propaganda sovietică de după război și se autoreproduc circular tot felul de invenții, de falsuri, care de fapt compromit necesitatea cunoașterii dramei reale trăite de evrei în România, asumarea de către români a agresiunii și persecuției, demonstrate de mine punct cu punct în carte. Totul este prelucrat grav ca presiune politică, în loc să fie lămurit istoric. Ei nu citează articolele din ziarele lui Vadim despre mine și carte: „evreu”, „agent Mosad”, „cumpărat de evrei”, „sifilitic” etc. Raportul Holocaustului, după ce citează și admite opera mea, reproduce inepțiile „negaționiste” ale acestui Shafir. Concluzia mea este că indivizii ăștia provoacă și întrețin antisemitismul în România, în absența evreilor, pentru scopuri personale și de grup.
– Crezi că poporul român este antisemit?
––––––––––––
1Noua Revistă de drepturile omului nr.1/2015, pag.64.