La apariția capodoperei Patimile Sfântului Tommaso D´ Aquino, în 1995, Gabriel Liiceanu scria că această carte „poartă în ea acel principiu activ al nebuniei care face ca o creație să-și fie suficientă sieși”. Mai vorbea filosoful despre „risipa de erudiție”, ca și despre „forța vertiginoasă a cuvântului”, convins că ne aflăm într-un moment astral al culturii noastre. De altfel, doi ani mai târziu, autorul romanului va primi Premiul pentru literatură al Academiei Române.
După ceva timp, sub aceeași semnătură, apăreau Istoria loviturilor de stat în România, Din culisele luptei pentru putere, 1989-1990, Istoria Olteniei, Istoria Masoneriei moderne, Țiganii din Europa și din România – studiu imagologic și Tratat de istoriografie generală, în prefața căruia academicianul Florin Constantiniu spunea că „Alex Mihai Stoenescu rămâne singular în istoriografia română de astăzi”.
Scriitorii îl consideră pe acest autor prolific istoric, istoricii, dimpotrivă, cică ar fi scriitor, însă nici unii, nici alții nu au dreptate. Alex Mihai Stoenescu, fiindcă el este personajul cu pricina, trece în ochii mei drept un renascentist, un spirit universal și complet. A învățat latina și greaca veche, alături de alte șase limbi moderne pe care le vorbește fluent.
– Cum de ai reușit să pătrunzi tainele atâtor domenii, Alex ? Pari coborât dintr-o lume cu guvernante și profesori particulari, o lume cu parfum burghez. M-am întrebat mereu din ce lume vii și n-am reușit să-mi răspund.
– M-am născut ca proscris în 1953. Părinții mei locuiau într-o garsonieră de pe strada Pitagora, din cartierul Văcărești, stradă pe care toate casele de pe dreapta, cum urcai dinspre Podul Mărășești, erau de români, iar toate casele de pe stânga erau de evrei. Destinul a făcut să mă nasc pe dreapta. Tatăl meu, fiu de ofițer-erou în Primul Război și nepot de general, fugise în ’41 la Mediaș pentru școala de ofițeri de aviație. Dintr-un ordin al lui Antonescu, promoția a fost trimisă la Școala Superioară de Inginerie de Aviațe de la Charlottenburg – Berlin, unde l-a prins 23 august 1944. Din aproximativ 120 de studenți români, 8 au refuzat înrolarea în armata germană și au fost trimiși în lagăre. A fost printre ei, a ajuns în lagărul de prizonieri Luckenwalde Stalag III B (exista și Stalag A, unde erau exterminați evrei, și Stalag C, unde erau prizonieri americani și britanici, cu pachete și vizite de acasă). A fost mutat în lagărul de muncă de la Vehlingen, de unde a evadat în Olanda cu ajutorul Rezistenței olandeze. După eliberare, americanii i-au oferit emigrarea în SUA, dar a refuzat. Văzând că autoritățile militare aliate nu-l declară autorităților române, pentru a-l obliga să emigreze (din cauza pregătirii lui de specialitate: tehnologia construcției de avioane), hotărăște să plece împreună cu un prieten sârb pe jos spre țară. Era începutul lui 1947. Se despart în Ungaria, și el se prezintă la graniță. Este bătut de grănicerii unguri și aruncat într-un tren de marfă, se trezește în Austria, revine clandestin în Ungaria, de unde trece la Belgrad, în căutarea prietenului său. Acesta îl ajută să treacă Dunărea în țară, lipit de coca unui șlep. Din această poveste a tatălui meu eu am învățat încă din copilărie patriotismul.
– Și aici se sfârșea ciuleandra în care fusese prins tatăl tău, sau stalinismul avea să-l sfâșie ca un tigru siberian ? Ce i-a întărit pe oamenii aceia de au rezistat unei istorii atât de potrivnice ?
– Nu s-a sfârșit, din păcate, așa că tatăl meu își va trăi mult timp destinul cu ei în spate, cu urmăritorii adică. Acuzat că a făcut o facultate „nazistă”, tata nu s-a putut angaja decât cu slujbe minore. Abia prin 1960 a fost descoperit într-un atelier de inginerul Radu Manicatide și a devenit tehnologul lui pentru primele avioane românești de după război (IAR 818, IAR 836). Până atunci, am copilărit singur în acea garsonieră (părinții au divorțat), fără jucării, dar cu o bibliotecă a bunicului meu. Mă jucam cu cărți, eram hrănit de o vecină o dată pe zi printr-un oberlicht, tata ajungea acasă pe la șase seara. Între ’58 și ’60 am trăit într-un orfelinat din cartierul Rahova. Tata era urmărit, a fost salvat de la arestare de doctorul Chiliman (tatăl lui Andrei), apoi s-a căsătorit cu o femeie simplă pentru ca eu să pot fi crescut normal și dus la școală. În toată copilăria, tata ne-a citit, mie și fratelui meu vitreg, din biblioteca bunicului în fiecare seară opere fundamentale de literatură și istorie, iar cu mine vorbea, pe ascuns, numai în germană.
– La ce visa în orfelinat copilul Alex Mihai Stoenescu ? Mai avea el vise în vremurile alea atât de tulburi ? Și ce e cu patriotismul ăsta, atât de hulit acum, în zodia corectitudinii politice ?
– Tata avea voie să mă ia sâmbăta și duminica. Mă plimba prin București, cu barca în Cișmigiu, la dughenele de lemn din Piața Unirii, unde este acum magazinul, în Herăstrău, unde era statuia lui Stalin, în Parcul Libertății, unde nu mai era grupul statuar al lui Paciurea, Legenda Urlandei, dar am apucat momentul în care s-a dat jos statuia lui Stalin și s-a transportat cu macaraua Urlanda pe iarba din Herăstrău, unde este și acum. Monumentul ăla al comuniștilor din Parcul Libertății trebuie dinamitat, și în locul lui refăcut monumentul lui Paciurea. Din orfelinat nu-mi aduc aminte decât ordinea, pedepsele de stat cu mânile ridicate o oră (mi se părea o veșnicie) și dulăpiorul meu cu nr. 7 și cu un desen reprezentând o rândunică. Când a venit epidemia de poliomielită, tot orfelinatul a fost refugiat în satul Stâlpeni din Argeș, în casa parohială a bisericii. Acolo s-a întâmplat un lucru ciudat: dincolo de învățat cântece „patriotice”, un institutor ne povestea în fiecare seară Miturile și legendele Greciei Antice. Eram fascinat.
– Povestea tatălui tău pare desprinsă dintr-un film, are ceva din A 25 oră, romanul lui Virgil Gheorghiu. Dar, din nefericire, ea este nu doar reală, ci și simbolică pentru drama prin care România a fost silită să treacă atunci… Și, totuși, de unde apropierea ta de limbile străine ?
– De când mă știu am avut înclinație („ureche”) pentru limbile străine. Probabil că înțelegerea de mic a unei limbi străine a dezvoltat un mecanism aparte al percepției. La vârsta de nouă ani, am avut șansa ca tatăl meu să o reîntâlnească pe prietena lui din copilărie Elvira Dumitrescu (familiile erau prietene, generalul Sachelarie, unchiul lui tata, și juristul Nicolae Dumitrescu erau vecini de case). Amândoi m-au dus la sora ei, Zoe Dumitrescu Bușulenga, profesor care a devenit mentorul meu: în timp ce tata mă învăța să nu dezvălui cunoașterea limbilor străine, doamna Bușulenga îmi făcea program lunar de lecturi tematice, curente literare și istoriografice, pe ani. Îmi dădea cărți din biblioteca ei – din ce mi-aduc aminte, cred că locuia în Blocul Nestor -, la care făceam referate. În timp, mi-am dat seama că ținea la mine foarte mult, cu toată asprimea ei – îmi făcea câte o dată un rechizitoriu în germană de parcă era Schopenhauer – și momentul de culme al relației noastre maieutice a fost în decembrie 1997, când a venit de la Văratec să asiste la primirea de către mine a Premiului Academiei pentru romanul Patimile sfântului Tommaso d’Aquino. Tot ea mi-a „poruncit” în 1967 să dau examen la Liceul „Ion Creangă”, unde se înființase Secția clasică (latină, greaca veche, Istoria artei, Istoria literaturii, arheologie), o școală foarte serioasă, cu profesori de dinainte de 1948. Am intrat al doilea. Când aud ce se întâmplă acum în programa de învățământ, mi se face părul măciucă. Aveam patru ore de latină (cu doamna Antipa, fiica lui Grigore Antipa) și patru de greaca veche (doamna Manolescu, soția generalului Manolescu), istoria literaturii o făceam cu doamna Cristina Ionescu, asistenta lui Emil Gârleanu. Am mers pe șantiere arheologice, am vizitat mănăstiri cu clasa. La Mănăstirea Zamfira, maica stareță era o Bălăceanu, care ne-a povestit altceva decât scria în cărți. La Mănăstirea Dealu ni s-a povestit despre regina Maria și cum a salvat ea capul lui Mihai Viteazul, în casa parohială încă se puteau vedea fotografiile cu racla. Veneau în clasă și ne predau lecții speciale academicianul Emil Condurachi, profesorii Hadrian Daicoviciu, Dumitru Almaș, Dumitru Berciu și un profesor al cărui nume nu-l mai rețin care preda sanscrita. Și mediul era extraordinar: Dealul Radu Vodă, cu biserica lui în centru și turnul Bibliotecii, unde încă se afla biblioteca personală a lui Alexandru Odobescu. Știu că o să mă crezi un romantic, la fel cum intuiesc și eu despre tine din Jurnalul banalității, pe care îl citesc acum, dar într-o noapte din primăvara anului 1968 m-au închis din greșeală în bibliotecă (avea o scară de lemn în spirală, bibliotecara se grăbea, n-a văzut că este cineva sus) și așa am dormit eu cu capul pe ediția princeps din Le trésor de Pietroasa. Nu pentru că o îndrăgeam (iubeam mult mai mult Istoria Archeologiei pentru stilul ei italienist), ci pentru că învelitoarea ei bombată de piele verde de Cordoba a fost cea mai bună pernă. Nu cred că a fost ceva romantic: a doua zi, după ce am fost căutat toată noaptea cu Miliția, am primit o bătaie soră cu moartea de la tata. O țin minte perfect, pentru că a fost ultima. La terminarea liceului am câștigat Olimpiada de istorie pe țară, dar premiul, o excursie în tabăra de la Soci, a fost dat unui fiu de nomenclaturist, care nu participase la examenul final (cred că s-a ținut la Liceul „N. Bălcescu”). Inspectorul de la Ministerul Învățământului ne-a spus, mie și tatei, să ne ținem gura. Doamna Bușulenga era la ONU, dacă nu mă înșel.
– Cum era Zoe Dumitrescu Bușulenga ? Să-ți fac o mărturisire. În adolescență și nu numai, am admirat două femei: pe ea și pe Ecaterina Oproiu. Mi se păreau ireale, mă fascinau, intram într-un fel de vrajă când le ascultam.
– Cu ochiul matur de acum, o văd cum iradia autoritate. Îi plăcea să domine, probabil din conștientizarea superiorității intelectuale și a enciclopedismului. Mai târziu am aflat că așa se purta și cu studenții ei. Nu-mi aduc aminte clar decât trei-patru întâlniri din adolescență. Nu erau vizite regulate și nici apropieri familiare. Tata o respecta foarte mult, dar nu știu ce provoca vizitele (probabil sora Elvira). Avea oroare de subcultura americană și o admirație pentru Călinescu și Eliade. Dimensiunea ei culturală nu-mi părea românească, pentru că nu semăna cu nimic de la noi. În timp ce vorbea, îmi imaginam teritorii. Legam însă această impresie de alte elemente de cultură paralelă, pe care le observam în societate despre lumea românească dinainte de comunism. În al doilea rând era exigența. Cred că ceea ce a permis interesul ei pentru educația mea a fost plăcerea de a discuta cu tatăl meu despre cultura germană. Ea m-a pus să învăț și să recit Der Erlkönig și Lorelei, cărora le dădeam o interpretare biografică: Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?/ Es ist der Vater mit seinem Kind, eram eu cu tata.
– Vasăzică, ai fost un elev olimpic, adică un premiant. Asta mă face să cred că examenul de intrare la facultate nu ți-a ridicat nicio problemă…
– Premiant în limitele unor școli de cartier. În clasa a 8-a am avut 7 la Istorie, pentru că profesorul era îndrăgostit de prietena mea. În plus, erau informații și interpretări din lectura separată care nu arătau la fel în manuale. Apariția mea în finala Olimpiadei a fost un mister, însă adevăratul secret era la profesorii din juriu, care au văzut în textele mele un elev informat dincolo de manualele oficiale. Am avut ghinionul să dau examenul la Facultatea de Istorie în 1971 – 1972, odată cu „revoluția culturală”. Tata mi-a spus atunci că o să mor de foame cu „istoria” – se desființaseră toate secțiile, iar academicianul Condurachi mi-a declarat sincer că nu mă mai poate ajuta cu înscrierea la secția lui, ea fiind dispărută – și că trebuie, în condițiile noastre de proscriși, să urmez o carieră tehnică pentru a mă putea întreține. Mi-aduc aminte că la examen mi-a căzut un subiect inexistent: „Lupta partidului comunist în ilegalitate împotriva pătrunderii capitalului german în România”. Nu existase așa ceva. Am vorbit despre aterizarea lui Carol Caraiman pe aeroportul Băneasa în seara de 6 iunie 1930. Profesorul, care era un om în vârstă, a rămas uimit. Mi-a dat 10. Șeful de promoție din acel an a prins cea mai bună repartizare: județul Dâmbovița. M-am retras și m-am angajat muncitor necalificat. După un an de meditații la matematică și fizică (noaptea, după lucru), având ca pregătitor pe profesorul Perju, am intrat la Institutul de construcții.
– O clipă, am citit pe Wikipedia, enciclopedia liberă, că la 19 ani ai absolvit, în mod cu totul și cu totul excepțional, Facultatea de Istorie, iar tu îmi spui altceva. Cum de circulă o astfel de informație, de unde până unde ?
– Biografia este în Who is Who și pe coperțile cărților. Textele de pe Wikipedia sunt false, unele stupide, iar altele menite să decredibilizeze opera mea profesionistă prin decredibilizarea persoanei. Nu am avut niciodată bani să deschid un proces de calomnie și de difuzare de informații false. A prezenta biografia, oricât de controversată, a unui istoric în locul operei sale arată și o intenție de a-l denigra pentru a-i face pe cititori (și Procuratura, în cazul crimelor din decembrie 1989) să nu creadă informația istorică bine documentată și care acum a intrat ca probe în Dosarul revoluției. În momentul în care un text biografic de pe Wikipedia începe cu: „Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost membră PCR…” îți dai seama de intenții și de manipulare. Păi, asta înseamnă Bușulenga pentru cultura română? Pe un anume Shafir trebuia de mult să-l dau în judecată, dar n-am avut bani, iar un prieten evreu, foarte cunoscut, de altfel, mi-a spus, literar: „E o scursură, o urdoare de om, nu te mânji!” Se încearcă proiectarea imaginii mele ca „istoric al Securității”, „securist”, „turnător” și, bineînțeles, „antisemit”, pentru că Armata, mareșalul și evreii rămâne operă de referință în Istoriografia română și a ajuns la al șaptelea tiraj, iar Academia Română îmi recunoaște calitatea de istoric profesionist. Anul acesta am fost propus la premiul pentru istorie, dar, cum premiile Academiei se dau o singură dată în viață, și eu îl am deja, s-a amânat decizia pentru anul viitor, când se va analiza posibilitatea de a lua premiul în domenii diferite. Informațiile despre „istoricii lui Becali” sunt complet false, n-am fost nici membru al partidului său (m-a rugat să-i fac doctrina, mi-a atribuit o funcție onorifică, a respins doctrina, preferând-o pe cea de 34 de pagini a lui Dan Pavel și am plecat cu „bună ziua”). Dar dacă vrei să afli detaliile semnificative ale acelui moment, când George Becali a sponsorizat Centrul de Istorie „Constantin C. Giurescu”, condus de Dinu C. Giurescu, Gheorghe Buzatu, Ioan Chiper, Ion Bulei, Mihai Retegan și subsemnatul (plus profesorul asociat Florin Constantiniu), te asigur că amănuntele sunt pagini de istorie contemporană a României, tipice cărților tale despre Românica. M-am lămurit cu oamenii de afaceri români patrioți.
– Mizeriile maidanelor virtuale, de multe ori haznale virtuale… Dar hai să ne întoarcem la povestea ta seducătoare.