− Avem ce învăța de la portughezi ? În definitiv și ei au avut de îndurat o dictatură, nu ?
– Firește că avem de învățat de la portughezi, dar asta nu are acum de-a face cu dictatura, pentru că răul cel mare a venit, la noi, după.
Bănuiesc că știți că portughezii au fost consultați, tocmai din cauza unor asemănări (nenuanțate însă!), în chestiunea integrării europene. Îmi aduc bine aminte că Durão Barroso, împreună cu președintele de la Millenium și cu președintele Asociației Industriașilor Portughezi, au făcut o vizită la București. S-a spus atunci public, dar mai ales oficios, că sunt trei condiții pentru ca România să intre cu succes în UE. S-a recomandat, mai întâi, un pact interpartinic, pe douăzeci și cinci de ani, așa cum a fost aici, pentru ca să nu se lase de izbeliște un proiect început, indiferent de cine ar prelua puterea. Astfel, majoritatea sarcinilor unui guvern, a oricărui guvern, ar fi fost legate de integrarea europeană. Al doilea lucru privea investițiile grabnice și serioase în infrastructuri și modernizarea localităților pentru a se crea locuri de muncă, dar și sprijinirea unor industrii strategice, cu potențial în viitor. Al treilea lucru cerut a fost ca FSE să fie cu precădere îndreptat spre crearea de întreprinderi mici și mijlocii. În Portugalia, după cum știți, au apărut ca peste noapte vreun milion și jumătate de întreprinderi. Asta a condus, prin spiritul de inițiativă privată, la îngroșarea clasei mijlocii, cu putere de achiziție, pentru ca activitățile economice și financiare să prospere. Îmi aduc bine aminte și de un avertisment: corupția! Cred că aceasta ar fi fost lecția de învățat la vremea aceea. Dacă nu pui pe picioare economia, dacă nu vei ridica nivelul de trai al populației, dacă nu te modernizezi, mă tem că lumea începe să lâncezească și prăduitorii să jefuiască. Mă doare mult faptul că România nu a devenit țara la care am visat și unde îmi doream să mă întorc nu doar vremelnic, dar ce pot face? Personal sunt destul de sceptic în privința viitorului tării mele.
− Ce diferențe au existat între cele două dictaturi – Salazar, acolo, Ceaușescu, aici ?
– Aici trebuie să aplicăm „filozofia nuanțelor”. Ne-am obișnuit ca istoria să schimbe adesea denumirile. Portughezii ziceau uneori „dita-branda” (adică „zisa-blândă”) în loc de „dita-dura” (adică „zisa-dură”). Adevărul este că, oficial, istoricii preferă să numească regimul salazarist „autoritar”, abandonând termenul de „dictatura” care a rămas în limbajul comunist. Însuși termenul avea un alt înțeles în prima parte a secolului trecut, dar asta e altă poveste.
Salazar rămâne o figură singulară. A ajuns la putere, invitat de mareșalul Carmona, pe atunci președintele republicii, după o perioadă de slăbiciuni și conflicte de stradă care duseseră Portugalia pe pragul falimentului. Salazar urmase seminarul și apoi științele economice, devenind profesor la Universitatea din Coimbra, instituția de învățământ superior cu cel mai mare prestigiu. A fost mai întâi ministru al Finanțelor Publice. Când a înțeles cum se irosesc banii și dimensiunea haosului financiar, a propus redresarea cu condiția ca toate ministerele să poată fi controlate de Ministerul de Finanțe. Succesul lui a fost incontestabil. Apoi a devenit prim-ministru până la moarte. A evitat războiul și a reușit să dea țării o relativă prosperitate până la sfârșitul anilor ´50 când au început războaiele coloniale. După moarte sa, Marcello Caetano, un distins profesor de Drept, a adus o oarecare deschidere și chiar a lucrat la proiectul de abandonare a coloniilor. Caetano nu s-a mai întors în Portugalia, după cădere, dar a lăsat un avertisment care te pune pe gânduri: „În puține decade vom fi reduși la indigență, adică la caritatea altor națiuni, ceea ce face ridicol faptul de a continua să vorbim de independență națională. […] Vom vedea cățărați la putere analfabeți, tinerei răzgâiați, escroci de toate feluri pe care îi cunoaștem de multă vreme. Majoritatea nu ar fi buni nici de băieți de serviciu, dar vor ajunge președinți de primării, deputați, administratori, miniștri și chiar președinți de republică”. Oricum am lua-o, este vorba aici de premoniția prăbușirii elitelor meritocrate și înlocuirea lor cu „băieții de serviciu”, un fenomen care se generalizează în chip înspăimântător în lume. Să ne întoarcem însă la fundamentele salazarismului: „Dumnezeu, Patria și Familia”. Acestea au fost valorile pe care învățământul și propaganda acelor vremuri le-au inculcat oamenilor. Nu am băgat de seamă ca îndoctrinarea asta să fi condus la stricăciuni morale.
Salazar a trăit într-o modestie demnă de un ermit. Nu a avut avere, nu a luat nimic pentru sine. În camera lui de prim-ministru avea un pat, o masă, un dulap și un crucifix. Nimeni nu a putut arăta atunci sau și în vremurile mai noi cu degetul la vreo faptă de corupție. Salazar era moralmente un individ superior. Nu a decapitat elitele, nici măcar pe comuniști, chiar dacă vreo 35.000 au petrecut ani buni de închisoare. Continuați dumneavoastră comparația…
Ceaușescu era parvenitul atins de paranoia și care a îngăduit un cult îngrețoșător al personalității. Din păcate, furtul din avutul obștesc, minciuna, bacșișul au ros într-atât structura morală a societății încât, după 1990, țara a fost literalmente prăduită. Cel mai mare rău care i se poate întâmpla unei nații nu este indigența, aceasta se poate îndrepta, ci sărăcirea morală. Regimul comunist a răsturnat societatea interbelică cu fudul în sus, a chinuit și schingiuit elitele în numele unei vini istorice, a premiat pe netrebnici oferindu-le bunurile muncite de alții, a perpetuat corupția, bișnița și lichelismul. Odioasele figuri de politicieni-afaceriști de azi, fără nicio simțire pentru nevoile și durerile neamului, vin din ceaușism.
Eu nu sunt specialist în chestiuni politice, economice sau financiare. Mă exprim ca un om simplu. Sunt o persoană cu convingeri democratice, dar cred că democrația nu are înțeles în afara prosperității și dezvoltării civilizaționale. În chestiunile astea voi fi un etern revoltat. Portugalia mă ajută să-mi mai domolesc suferința pentru tot ce se întâmplă rău în țara mea. Continuă să fie și astăzi pluta supraviețuirii și a nădejdii.
− Mi-ați vorbit cândva despre chinurile facerii/refacerii Dicționarului Limbii Române. Le spuneți povestea și cititorilor noștri ?
– Cred că Nicolae Manolescu a spus că destinul nostru este „să încremenim în proiect”. Înființarea, la mijlocul secolului al XIX-lea, a Academiei Române a avut o triplă menire: stabilirea ortografiei românești (după lunga perioadă de scriere cu litere chirilice), elaborarea unei gramatici și a unui dicționar al limbii române. Acestea sunt opere de căpătâi, fără de care viața unui stat modern nu este cu putință. Fără normă nu pot funcționa administrația publică, învățământul, presa, editurile etc. Ar fi bine ca românii să știe asta, deși mă îndoiesc.
Oamenii s-au apucat, așadar, de treaba. Între 1871-1876, A. T. Laurian și I. C. Massim au publicat, sub egida Societății Academice Române, cum s-a numit la început, Dicționarul limbii române, o operă monumentală, erudită, dar… sortită iremediabil eșecului. Autorii, latiniști puriști, au socotit că pot croi limba după convingerile lor, scoțând din limbă toate cuvintele care nu erau de origine latină! Firește, dicționarul a murit din fașă.
În 1884, Academia îi încredințează lui Hașdeu refacerea dicționarului. Din păcate, autorul moare în 1907, iar Etymologicum Magnum Romaniae, din care s-au publicat patru volume, nu a ajuns decât la litera B.
La cârmă a trecut Sextil Pușcariu, cu o metodologie nouă, și care a scos o serie de fascicule între 1906-1944, opera rămânând cam la jumătate.
A urmat o a doua etapă, 1965-2010, și, de data asta, Dicționarul Academiei (DA) a fost încheiat. În ciuda muncii întinse pe un secol, dicționarul nu poate fi încă publicat. Motivul este simplu: după terminarea ultimelor litere, ar fi necesară acum o revizie globală, căci sunt omisiuni și erori, ar trebui uniformizată ortografia, metodologia definițiilor, ar trebui completate citatele etc. etc.
− Există vreo speranță să avem curând un astfel de dicționar ?
– Mai întâi se cade să ne întrebăm: cât va mai dura această muncă? Greu de spus! Poate zece sau chiar douăzeci de ani cu forțele actuale și sărăcia instituției! Apoi s-ar impune o nouă revizie și tot așa… Pentru a părăsi cercul vicios este necesară intervenția grabnică a statului, pentru ca tot materialul să poată fi tratat electronic.
Aș vrea, mai întâi, să rămână consemnat faptul că România nu are încă un dicționar disponibil comparabil cu cele din culturile de referință. DEX-ul, un dicționar popular, trebuie și el revizuit. Și povestea asta va mai dura câțiva ani!
Mă întreb, așadar, dacă statul român va înțelege vreodată această enormă și impardonabilă lacună. Am publicat recent o serie de articole pe această temă la care meditez de câțiva ani. Am stat de vorbă cu reputați lingviști ca să mă lămuresc dacă am putea avea vreodată și noi, românii, marele dicționar disponibil la un simplu clic.
Firește, dacă s-a aloca fondurile necesare, alocate doar în acest scop, dacă s-ar permite crearea de echipe așa cum am văzut aici, în Portugalia (mă întrebați ce putem învăța de la portughezi?), sunt pe deplin încredințat că în 2020 am putea consulta online mult visatul dicționar! Mai mult, de această dată, permanent actualizabil!
Pentru o astfel de opera magna ar fi nevoie, dacă îmi îngăduiți să îmi imaginez că aș fi numit să conduc acest proiect, de o mică dictatura personală. Iată de ce zic uneori că în cea mai democrată ființă sălășluiește visul unui dictator!
− Nu sunt dumirit deloc, ce înseamnă lingvistică computațională, cu ce se ocupă această știință?