− Nu sunt dumirit deloc, ce înseamnă lingvistică computațională, cu ce se ocupă această știință?
– Nu mă miră pentru că nu aveți un dicționar care să vă lămurească. De curând, am lucrat chiar la articolul „lingvistică” pentru o carte pe care o pregătesc. Scriam așa: „lingvistică computațională, domeniu științific interdisciplinar care studiază și dezvoltă sisteme computaționale cu scopul înțelegerii și generării limbilor naturale.” Acum să spunem și povestea.
V-am vorbit de impactul pe care l-a avut calculatorul asupra mea în 1990. Nu v-am spus însă că, printre proiectele din perioada bursei (1991-1993), dar mai ales ulterior, a fost și unul care se numea „bază de date lexicală a limbii portugheze”. Elaborasem partea conceptuală, cu exemplificări, și întâmplarea (i-am evocat importanța în viața mea) a făcut ca prin intermediul unui bun prieten, să fac cunoștința cu un spaniol, directorul unui firme de informatică, cam a treia la vremea aceea din Spania, și care comercializa un motor american de indexare de căutare numit Excalibur (azi Convera). Dl J. Usar, căci așa îl chema, nu a stat prea mult pe gânduri. M-a invitat la Madrid, unde am lucrat doi ani la prima bază multilingvă din lume. Eram foarte mândru de isprava asta. Pentru ca să vă fie mai ușor, trebuie să vă imaginați că unele aplicații folosesc în spatele lor dicționare… De exemplu, un corector ortografic are o listă de forme admise. Cineva trebuie să conceapă această listă. Așadar, de astfel de programe, unele mai simple, altele mai complexe, se ocupă lingvistica computațională.
Spre sfârșitul muncii mele la Madrid, am ajuns însă la un impas: cum poate un calculator face diferența între omonime? Altfel spus, cum să facem ca el să înțeleagă că „sare” poate fi și substantiv, dar și o formă de la verbul „a sări”. Când cauți texte despre „sare”, nu vrei să apară un text în care să se spună că „X sare în apă de la 15 m”.
Eram deja în Portugalia, lucram la întreprinderea prietenului meu, la elaborarea de dicționare pentru astfel de motoare de căutare, când, după luni de chin și disperare, găsesc pe Internet, în 2001, un motor de analiză semantică care rezolva ambiguitatea. Acesta se numea „Tropes”, era creat de francezi, așa că am intrat imediat în legătură cu dl. Pierre Molette, creierul informatician.
Așa am ajuns să mă ocup de versiunile programului „Tropes” în portugheză, apoi spaniolă, ulterior română. În decembrie 2003, am deschis la Lisabona mica întreprindere „Cyberlex”, care comercializa acest produs. Sunt multe de spus… Păcat că în România nu s-a putut, din lipsă de fonduri, merge mai departe! Și astăzi sunt convins că „Tropes” este un program care ar trebui cunoscut de către cercetătorii din țară. Din păcate, lumea noastră românească nu este deschisă progresului. Se spun multe, multe vorbe pompoase, e multă propagandă, dar nu se face nici ceea ce trebuie și nici când trebuie. Românii care ne conduc, cam la orice nivel, nu au capacitatea de a discerne importanța a ceea ce trebuie făcut. Acest lucru nu se petrece decât în țări culturalicește evoluate. Or, țara noastră este, din păcate, rămasă în urmă. Învățământul ar fi un bun și pregnant exemplu.
− Se vorbește întruna la noi, de vreo doi ani, despre plagiate, cred că și dumneavoastră sunteți la curent. Cum se poate stabili dacă o lucrare este plagiată sau nu ? Există și în Portugalia o astfel de dezbatere publică ?
– În bună parte, începuturile literaturii noastre stau sub semnul plagiatului. În secolul al XIX-lea au fost dezbateri aprinse care să îngrădească plagiatul. Caragiale a fost acuzat, după cum știți, de plagiat. Eugen Barbu, la fel (caz incontestabil). În comunism, plagiatul era o practică des întâlnită, dar trecută sub tăcere. Și atunci, ce a făcut să apară tocmai acum acest scandal? Pe de o parte faptul că România a oferit un număr enorm de doctorate pe tavă. Este posibil ca un număr amețitor dintre ele să fie plagiate. Cazul Ponta este doar un reper. Chestiunea este mult mai profundă și discreditează învățământul românesc. Nu vom putea depăși ușor acest impas, dar oare cine dorește ca el să fie depășit? Există soluții, dar aplicarea lor se lasă așteptată.
Pentru a verifica dacă o lucrare este plagiată sau nu, este mai întâi nevoie ca îndrumătorul unei teze, să zicem, să fie o persoană care să nu îngăduie plagiatul. Ca profesor, mi-ar fi destul de ușor să-mi dau seama dacă vreunul dintre studenții mei a plagiat. Apoi ar trebui ca tezele să fie verificate într-un sistem național. Altfel, o teză de la Craiova poate fi prezentată și la Constanța. Existența unui asemenea sistem cere voință politică, o lege clară, o înțelegere și cooperare interuniversitară, o entitate care să se dedice acestei munci, o platformă, o bază de date puternică în care să intre toate tezele și textele bibliografice. Apoi, un program electronic care să poate face munca de comparare.
Am lucrat la un astfel de proiect, dar nu s-a putut depăși faza inițială. M-am convins cu vremea că, până în acest ceas, nu există o voință fermă de eradicare a maladiei plagiatului. Ce putem face?
Mă întrebați cum se poate stabili dacă o lucrare este plagiată sau nu. Răspunsul meu e simplu: așa cum procedează marile baze de date științifice din lume, marile reviste. Ele compară textul trimis spre publicare cu tot ce s-a scris în domeniu. Pot exista și scăpări… dar comunitățile științifice sunt vigilente și un denunț îi poate fi fatal autorului necinstit.
În Occident, în Portugalia, o persoană care a plagiat iese din joc. La noi, va dura multă vreme. Să nu uităm că profesorii sunt cheia, atunci când ei înșiși nu sunt plagiatori, că este nevoie de a-i învăța pe tineri cum se scrie fără să plagieze, ceea ce însemnă un accent sporit pe redactare (nu se întâmplă asta la noi) și o permanentă vigilență etică. Ca să nu o mai lungesc, în țara lui „fură, fură”, meteahna nu e ușor de vindecat. Păcat de acei tineri străluciți care se văd nevoiți să plece din țară! Ce pierdere incalculabilă! Și cât de mult ne vor costa anii aceștia de nepăsare!
− Ce este fado, domnule Dan Caragea ?
– Fado este un cântec popular, orășenesc, și care astăzi a cucerit lumea. Nu cunosc un fenomen asemănător. În portugheză, fado înseamnă destin, din latinescul fatum. Este un cântec despre destin, adeseori trist, uneori vesel. Cântăreții de fado spun că el „nu se cântă, se trăiește”. Dar lucrurile acestea se știu.
Inconfundabilă este trăirea atunci când îl asculți la el acasă, fără microfon, fără ajustări electronice. Din fericire, marii cântăreți au fost confirmați mai întâi de public. Le-a trebuit ceva vreme să se școlească la câte o casa de fado, cu cei mai experimentați. Fado este o spovedanie ce vine din străfundurile ființei, un tânguit la ceas târziu care deșteptă în noi nopți înstelate, dimineți amare sau zile pline de soare.
Amália Rodrigues este, pe drept cuvânt, pentru mine, „regina fadoului”, pentru că l-a „înnobilat”, cântându-l într-un stil nemaiauzit până la ea. Amália a cântat cam tot ce se putea cânta, a compus versuri de o rară măiestrie. A cântat piese folclorice, marșuri populare, texte ale marilor poeți. Mulți au scris pentru ea, cum a făcut, între alții, Ch. Aznavour. A făcut turnee, dar țara unde s-a simțit cel mai bine a fost în România, după spusele ei.
O iubesc enorm pe Amália, nu doar pentru că am cunoscut-o și ascultat-o, dar mai ales pentru că am învățat portugheza și datorită ei. Îmi aduc aminte, în anii studenției, când îi ascultam necontenit discurile și descopeream limba, muzicalitatea portughezei. Cântecele Amáliei au fost pentru mine manualul de suflet, pentru că textele didactice sunt, după cum știți, anoste, iar până să poți citi literatură, mai trece ceva vreme.
Tot Amáliei îi datorez cumva revelația celorlalți cântăreți din acea epocă: Hermínia Silva, Lucília do Carmo, Maria Teresa de Noronha… și, uluitorul, Alfredo Marceneiro.
În 1977, în vara primei mele vizite în Portugalia, l-am ascultat pe Carlos do Carmo, la „Faia”. Tocmai lansase cel mai interesat disc al său, o minunăție poetică, iar eu eram înconjurat de mulți prieteni portughezi. Ce fericit am fost în acea seară! A doua zi am plecat, cu trenul și cu inima frântă de dor, spre casă.
− Și saudade al lor este chiar dorul românesc ?
– Da, putem spune că în majoritatea contextelor au aceiași semnificație. S-a scris multă literatură pe tema aceasta în Portugalia, pentru că ei îl considerau un cuvânt unic, doar al lor, așa cum s-a întâmplat și la noi. „Dorul” nostru vine din latinescul popular dolus, „durere”, fiind înrudit cu „doliu”. La portughezi, saudade vine din latinescul solitas -atis, „singurătate, neajutorare, izolare”. În adâncuri, semantica se completează.
Un fin analist, Eduardo Lourenço, care a trăit mulți ani în Franța, a scris o psihanaliză a poporului portughez. Și-a intitulat cartea, „Labirintul dorului”. Iată o operă care ar merita și ea tradusă pentru că, indirect, vorbim de aceleași lucruri.
Portughezii au avut și un curent literar, saudosismo, între simbolism și modernitate. Este un amestec de mistică și filozofie, așa cum găsim la Lucian Blaga, cel mai „portughez” poet român. Și iată că tot ajungem la paralelisme și asemănări!
− Chiar, nu vi se face dor de România ?
– Când m-am apropiat de Cioran, am înţeles că decizia lui de „ruptură” era un act fundamental şi îl admir pentru asta. Să nu uităm că România şi-a abandonat fiii, şi nu invers. Citiţi Ţara mea.
Dar eu nu sunt așa. Mie mi-e dor de România în fiecare zi, așa cum mi-e dor de Portugalia oriunde m-aș afla în afara ei. Sau de Paris, orașul românimii artistice și culturale. Chestiunea este că România de care vă vorbesc nu este aceasta din ultimii ani, în care am trăit și eu perioade lungi. România mea nu există decât în mine, iar dorul de ea este dorul de tot ce dăinuie în amintiri.
Și pentru că vorbim de „reîntoarceri”, România are o teribilă problemă de rezolvat: marea ei cultură (Brâncuşi, Enescu, Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia etc.) este încă în exil. Ar fi vremea să facem respirabilă viaţă în România și pentru oamenii de cultură şi să începem un dialog lucid despre propria noastră identitate.
Am propus ICR-ului, în două rânduri, deși nimeni nu m-a luat în seamă, ca măcar această instituție să ofere burse anuale pentru recuperarea digitală a vestigiilor culturale românești răspândite prin atâtea țări. Numai așa am putea readuce, fie și virtual, pașii înaintașilor acasă. Ar fi costat prea mult? Nu cred. Poate nici nu bănuiți câte urme românești zac uitate în Portugalia!
− Știu că v-ați născut și ați copilărit în Oltenia. Cum erau vremurile atunci?
– Când eram mic, am suferit din pricina faptului că mă născusem într-o familia cu origine nesănătoasă. Sunt amintiri dureroase și răni care nu s-au închis nici acum.
În schimb, în liceu, am avut privilegiul de a-l avea ca maestru pe la V. G. Paleolog, marele brâncușiolog. L-am cunoscut în Craiova noastră, iar omul m-a marcat în chip hotărâtor. Se ocupa de o arhivă biobibliografică Brâncuși impresionantă, azi probabil definitiv pierdută. Nu cred că este o trufie dacă mă consider unul dintre mai tinerii săi discipoli și prieteni. Mi-aș dori să-i văd republicată integral opera și, mai ales, să văd ridicată în Bănie acea fațadă a atelierului sculptorului din Impasse Ronsin, a cărei lemnărie, adusă de V. G. Paleolog acasă, putrezește cine știe pe unde. Am citit că prin 2002, fațada urma să fie ridicată în curtea Liceului de Arte și Meserii, dar nu știu să se fi făcut ceva. Indolența culturală din România de azi mă revoltă enorm pentru că un popor nu poate supraviețui altfel decât prin cultură.
− Ce trebuie să știe un român atunci când se hotărăște să ia calea bejeniei ?
– Eu am să vă spun o poveste pe care am citit-o la Mircea Eliade în eseul său despre Brâncuși. Este o poveste evreiască.
Se spune că un evreu sărac din Cracovia a visat într-o noapte că la unul dintre picioarele podului din Praga se afla îngropată o comoară. Visul s-a tot repetat nopți de-a rândul. Într-o bună zi, evreul nostru a plecat la Praga pe jos, în căutarea comorii. Ajuns acolo, a tot dat el ocol picioarelor podului, dar sentinelele nu-l scăpau din ochi. În cele din urmă, un soldat praghez a intrat în vorbă cu evreul care se tot foia pe sub pod. Nu l-a întrebat nici cine este nici ce caută, ci i-a spus că vrea să-i mărturisească un vis foarte curios, care se tot repeta și să-i ceară un sfat. Și sentinela a început să-i spună cum i s-a arătat în vis o casă a unui evreu sărman din Cracovia. A descris-o atât de amănunțit și a mai spus că în spatele sobei se află o comoară ascunsă de o valoare inestimabilă. Evreul nostru a ascultat mut. A făcut de îndată cale-ntoarsă și a dărâmat soba. Ce bucurie! Într-adevăr găsise comoara visată!…
Ei bine, vă spun și eu ceea ce spune și povestea: lucrurile cu adevărat de preț se află la tine acasă, nu le vei găsi în altă parte, dar, uneori, pentru a ajunge la ele, e nevoie să străbați întreg pământul. Doar așa pot ajunge unii, câteodată, acasă.
– Atunci, pe curând, vă aștept acasă !