– Acolo, în Călmățuiul natal, lumea de atunci era chiar cea pe care a descris-o Zaharia Stancu ? Să le spunem cititorilor noștri că satul acesta era arondat comunei Salcia, locul de obârșie al marelui prozator și poet.
– Zaharia Stancu, scriitor complex și profund (poet, prozator, publicist), mărturisea undeva că nu i-a lipsit imaginația, dar că nu prea a abuzat de ea. Prin ele însele faptele de viață evocate erau tulburătoare, el având grijă doar să surprindă esența și încărcătura lor emoțională și să le îmbrace în vorbe simple fără zorzoane. Și-a format un stil personal care tocmai prin acuratețea, directețea și sinceritatea mijloacelor de expresie l-a impus drept un artist autentic. Apelând uneori la hiperbolă ori metaforă, urmărea și obținea efecte simbolice în actul de comunicare, chiar și în proză (vezi scena cu botnițele țăranilor de la culesul viei boierului, sau cea în care desculții îi spintecă burta logofătului cu fierul de plug ș.a.).
La mulți mari prozatori de-ai noștri – Sadoveanu, Rebreanu, Preda ș.a. – întâlnim asemenea secvențe ”tari” care conferă paginilor suculență și forță de sugestie. Da, lumea satelor de pe Călmățui așa era și Zaharia Stancu nu se îndepărtează de adevăr când o prezintă.
– L-ați cunoscut pe Zaharia Stancu ?
– L-am cunoscut. De trei ori am schimbat câteva vorbe cu el: în 1960, la Turnu Măgurele, când eram elev la Liceul ”Unirea” unde învățase și el, apoi la Alexandria, în 1968, cu prilejul unor consfătuiri didactice și, în fine la Roșiorii de Vede unde au participat mai mulți scriitori, în 1969.
I-am citit toată opera, ca și multe pagini din câte s-au scris despre el. Am cunoscut pe unele din personajele sale – frați, surori, nepoți, vecini, foști colegi de școală. Soția sa, doamna Nușa, mi-a furnizat informații în vederea redactării unor lucrări consacrate scriitorului: monografia Armura lui Darie. Glose asupra vieții și operei lui Zaharia Stancu (1994) și albumul omagial Trei decenii de eternitate (2004). Am redactat și îngrijit o antologie lirică a lui Zaharia Stancu – Trandafir pe zăpadă. Elegii de iubire și moarte (2002).
L-am cunoscut așadar, pe Zaharia Stancu – omul care s-a încăierat cu „dulăii” vieții și scriitorul care s-a bătut cu „lupii cuvintelor”.
– Ați plecat apoi la oraș, la Turnu Măgurele, la liceu, nu ? Ce făcea un licean atunci, cum era târgul nostru, cum era viața aia de care nimeni nu mai vrea să-și amintească, acum ?
– Atunci Turnu Măgurele arăta ca și alte târguri de provincie. Fostă raia și apoi mai bine de un veac reședință de județ, avea unele elemente de urbanism care m-au emoționat: câteva imobile mai impunătoare (biserici, școli, Tribunal, Primărie) și câteva străzi pavate, grădină publică și lume pestriță (funcționari, muncitori, militari, elevi) îmbogățită de țăranii din împrejurimi care alimentau piața. Exista aici o atmosferă propice studiului unde oamenii se cunoșteau și se respectau. În anotimpurile cu lumină și verdeață stăpânea mireasma de liliac, de tei și trandafiri iar mai către ceasul ninsorilor zvonul de zurgălăi se răsucea pe lujerii colindelor…
La un deceniu, după facultate, când am revenit aici, mă aștepta un oraș de beton cu miros de smoală și o climă îmbâcsită cu izuri de chimicale și tristețe.
Aici lângă Dunăre mi-am trăit adolescența pe care zilnic mi-o reîntâlnesc în amintire și de care mă înduioșez.
„Prin parcul cu boscheți de trandafir
Amirosind a Turnu Măgurele
Îmi duc pe cârjă toamna și respir
Parfumul vechi al primăverii mele.
Prin parcul cu boscheți de liliac
Vuind în gângurit de liceene
Mă-ntorc în mine surâzând și tac
Și-mi trag lumina cerului pe gene.”
– V-a speriat Bucureștiul, cum l-ați găsit ca student ? Și de ce Filologia?
– Bucureștiul nu m-a speriat dar nici nu m-a cucerit. M-am ținut de învățătură, animat mereu de aleanul și miresmele ce mă urmăreau dinspre Dunăre și Călmățui, de pe meleagul unde aveam să revin fără zăbavă la încheierea facultății. Aglomerația marelui oraș nu convenea spiritului meu înclinat spre melancolie. M-am orientat către Filologie, fiindcă pe această cale eram sortit să umblu. Aici am acumulat informații și m-am apropiat de meșteșugul scrisului care mă ademenea încă de la vârsta de 12 ani.
– Ce îl determina pe un tânăr să devină dascăl ?