– Virgil Gheorghiu îi aseamănă pe poeți cu niște seismografe, care înregistrează toate oscilațiile vieții, așa să fie ? Dumneavoastră la ce sunteți sensibil, ce zdruncinături stau în spatele versurilor pe care le scrieți ?
– Subscriu fără reținere.
Fiecare poet vibrează în raport cu propria-i structură sufletească și la intensitatea corespunzătoare sensibilității sale la diverși stimuli existențiali interni sau externi.
În ce mă privește, sunt adesea prizonierul unor melancolii ce cuibăresc parcă în mine și se cer strigate în gura mare dar și al unor apăsări ce vin dinspre lumea exterioară și își află ecoul în ființa mea.
– Ce este dorul, domnule Profesor ?
– E cunoscută vorba țăranului care după ce s-a uitat toată ziua la o girafă a zis: – „Domnule, asta e ceva care nu există.” Eu, ca să-ți răspund la această întrebare spun: „Domnule, asta e ceva care există, dar eu nu știu cum să-i zic.” Și totuși, cine a zis dorului dor n-a zis un cuvânt ușor.
– Că tot veni vorba, cum se făcu, totuși, că răsturnarăm firescul și veni rândul elevului să-l descoasă și să-l ia la întrebări pe profesor, tocmai pe fostul lui diriginte ?! Cum se simte un dascăl într-o astfel de situație ?
– Această rocadă nu mi se pare nefirească.
În timpul școlii, pentru răspunsurile bune la întrebările dascălului, elevul trecea clasa. După absolvire, prin întrebările deștepte puse dascălului, el dovedește că a învățat ceva de la acesta, anume că omul mereu e dator să întrebe și să se întrebe pentru a se școli cât e viu.
Căutându-și profesorul, fostul elev își arată recunoștința, iar profesorul întâmpinându-l cu seriozitate, își manifestă prețuirea.
Iată o secvență de respect reciproc.
– V-ar fi plăcut să scrieți o carte anume și n-ați făcut-o ?
– Da. De ani buni mă bântuie gândul să scriu o monografie a satului meu. Numai că anii ăștia au fost mai degrabă ne-buni pentru o asemenea frumoasă trudă. Sunt pe la jumătatea cărții. Nădăjduiesc să-i dau de capăt. Este greu, când dau să încep o frază, mă pomenesc alunecând în poezie:
„Să stai de vorbă c-un țăran bătrân
E ca și când te-ai rătăci-ntr-o carte
Cu slove de demult și de departe
Din care numai tainele rămân…”
Trebuie să mă grăbesc, căci își are și timpul socotelile lui cu mine și nu se cade să-l sfidez.
– Ce au reprezentat pentru dumneavoastră foștii elevi, ați păstrat legătura cu ei peste timp ?
– Pentru mine școala a fost a doua casă, iar elevii, parteneri de viață.
Am petrecut prin școală peste 40 de contingente de elevi, printre ei numărându-se fiii și nepoatele mele, chiar și tata (seralist). Față de cei din bănci am nutrit o empatie pe care mi-am cenzurat-o cu grijă, așa cum mi-am controlat și exigența. Nu am lăsat nici un repetent.
Cu unii foști discipoli am întreținut anume legături sufletești în timp. Mai ales cu cei care s-au realizat frumos în profesii de profil umanist și cu totul special am comunicat cu cei ce „compătimesc” cu condeiul. Îmi oferă prilej de mare bucurie.
– Ați scris și poezii de dragoste. Ce e iubirea, mai poate salva ea omenirea ?
– Dacă dragoste nu e, nimic nu e – vorba lui Marin Preda, preluată din Cartea Cărților –, așa că fără ea cum ar putea exista Poesia?
Iubirea e (sau poate fi) și boală și leac. Eu sunt bolnav de elegie și îmi caut vindecarea în această suferință „dureros de dulce”, în aleanul tânguios cu care cucul își scapără sufletul pe inima privighetoarei.
Cred că prin iubire, omul, ca individ, își poate îndulci a vreme amarul.
Omenirea însă, mă tem că este, amenințată de ură și îndușmănire.
– Și ca să încheiem, domnule Profesor, cum e lumea de azi și încotro se îndreaptă ea ?
– Lumea de azi e bătrână și pe dos. Roasă de capricii și lăcomie. Orbecăim prin coclaurii ei fumegoși și, pârjoliți de nedumeriri, ne pierdem nădejdea.
„Seceta înghite ciuturi sparte
Iadul vraja raiului o-nghite
Dumnezeul nostru, pasămite,
A uitat de griji să ne mai poarte.”
Îmi e milă de cei care vor veni după noi.
– Vă mulțumesc și, dacă v-am necăjit în vremea liceului, să mă iertați, rogu-vă !