– Spune-mi, te rog, ai găsit în cărțile citite ceea ce căutai? Ai citit la întâmplare sau după un anumit program stabilit de cineva anume?
– Am găsit, dar nu tot ceea ce căutam. De la un punct încolo, cărţile nu mai oferă decât puncte de vedere, ipoteze, întrebări, speculaţii. Odată cu maturitatea, se manifestă dureros conştiinţa limitelor, a finitudinii şi a insignifianţei lumii noastre. Nu o dată am fost dezamăgit de finalul unei cărţi al cărei debut promitea revelaţii. Este modelul individului uman: copilăria şi tinereţea te amăgesc cu senzaţiile de vigoare, atotcunoaştere şi invincibilitate, dar pe măsură ce înţelegi mai multe despre lume ajungi să simţi gustul înfrângerii, apăsarea propriilor limite, să fii slăbiciune, ezitare, negare, confuzie şi melancolie. Ceea ce caut cu adevărat n-am să găsesc niciodată: răspunsuri certe la întrebările privind originea, locul, sensul şi scopul. Am primit doar unele lămuriri privind organizarea noastră socială, dar ele m-au deprimat. În compania unora dintre cărţi, n-am făcut decât să mă las fascinat de ceea ce semenii mei au izbutit să construiască din cuvinte. Alteori, m-au fermecat focurile de artificii. Au fost cărţi care mi-au aprins imaginaţia, cărţi care m-au tulburat, cărţi care mi-au oferit explicaţii, cărţi care m-au timorat, cărţi care m-au amuzat, cărţi care m-au stimulat. Dar ştiu că, dincolo de toate astea, am rămas ignorant. Nu-mi amintesc cine a spus că toată cunoaşterea umană este, inevitabil, finită, ceea ce înseamnă că doar ignoranţa noastră este infinită. Desigur, avea dreptate. Cu fiecare generaţie, încercăm să diminuăm ignoranţa noastră colectivă, dar nu cred că am obţinut, deocamdată, rezultate spectaculoase. Acesta nu e un motiv să renunţăm la cărţi, dimpotrivă, ele sunt esenţiale pentru construirea oricărei lumi în care conştiinţa şi raţiunea pot să joace un rol. Avem, în literatură, povestea aceea culeasă de Ispirescu, Prâslea cel voinic şi merele de aur, ea ne oferă o pildă ce poate fi extinsă şi asupra utilităţii cărţilor. Pentru a putea păzi pomul cu mere de aur pe timpul nopţii, fiul cel mic al împăratului imaginează o metodă de păstrare a vigilenţei: bate ţepuşe în faţa şi în spatele locului ales pentru pază, ştiind că vârfurile lor ascuţite îl vor împiedica să cadă în somn. Ţepuşele din jurul minţilor noastre sunt cărţile, să nu ezităm deci în a ne folosi de ele, chiar dacă la sfârşit nu ne vom simţi pe deplin răsplătiţi. Am greşi aşteptând recompense sub forma desfătărilor oferite de magnificele făpturi feminine umane răpite de zmei, astea ţin doar de lumea fantastică şi poate sexistă a basmului. În viaţa reală, frumoasele captive se opun eliberării, fiindcă îi adoră pe zmei. Ca să răspund şi la cea de-a doua întrebare, pot să confirm că am citit la întâmplare şi că mi-am format gustul în timp. Chiar dacă s-ar fi găsit cineva care să-mi facă un program, deşi n-a fost cazul, mă îndoiesc că puteam funcţiona astfel. Am contactat, din copilărie, o anumită reţinere – sau suspiciune, nu ştiu cum s-o numesc – faţă de lecţiile predate elevilor care tac aşezaţi în bănci şi m-am ferit de stilul didactic cât am putut. Nu spun că e o reţetă, ci o antireţetă: am început prin a citi doar ce îmi plăcea, iar asta presupunea nu să mă conformez unui program, ci să citesc contra programelor. Important e să ajungă să-ţi placă să citeşti şi să cauţi să înţelegi; curiozitatea, nivelul şi exigenţele vor creşte cu timpul. Îmi amintesc ce spunea Bertrand Russell, că “dintre două activităţi pe care un om le-a învăţat, el o va prefera îndeobşte pe cea mai dificilă: nici un jucător de şah nu va fi atras de jocul de table”. Aşa este şi cu cărţile, odată ce ai început să citeşti cărţi de un nivel mai înalt, nu mai eşti atras nici de vampiri, nici de cei zece paşi ai îmbogăţirii miraculoase, nici de romanele siropoase. Preţul este persistenţa unei senzaţii de inadecvare.
– Să trec în alt registru. Știu că ești un microbist activ. De unde pasiunea asta a ta pentru fotbal, pentru „U” Craiova ? Ce înseamnă pentru tine jocul ăsta de care s-a amorezat jumătate din populația lumii?
– Pasiunea pentru fotbal vine din copilărie. Eram copii născuţi în republica socialistă autarhică a lui Ceauşescu: n-aveam gadgeturi electronice, n-aveam ce vedea la televizor, n-aveam jucării prea interesante. În schimb, existau două terenuri de joacă, unul în faţa blocului, altul în spate. Se strângeau copii mulţi, sunt vecin cu decreţeii, mereu se găsea câte unul care să apară cu o minge de plastic. Asta făceam toată ziua, ne jucam cu mingea, aşa s-a născut pasiunea. Aproape toţi ţineau cu Steaua, nu ştiu de ce, echipa armatei încă nu câştigase Cupa campionilor. Poate aşa era prevăzut în programul de inginerie socială. Din spirit de gaşcă, am început şi eu prin a ţine cu Steaua, dar mai târziu am cedat influenţei paterne şi am trecut la Craiova. Am suferit mult după semifinala cu Benfica, dar primul meci al Craiovei trăit pe stadion avea să fie unul din 1989, un meci jucat cu Dinamo, la Craiova, cu foarte puţin timp înainte de revoluţie. Astăzi sunt un microbist mai blazat, doar parţial activ. Merg la puţine meciuri, atunci când Craiova joacă în Bucureşti sau prin apropiere. Îmi pare rău că nu mai există aspiraţiile europene din trecut, deşi este firesc, având în vedere că în campionatele occidentale se investesc sume fabuloase, iar aici, la periferie, fotbalul a supravieţuit în condiţii extrem de dificile, cu mijloace dubioase. Fotbalul este şi plăcere, şi tristeţe, l-am vrut mereu expresie a bărbăţiei şi fair-play-ului, l-am vrut jucat doar pe teren, cu mijloace oneste. Dar banii au infectat totul, sau nu, nu banii în sine, ei n-au această putere, lăcomia şi prostia umană au contaminat şi ideea de sport, de competiţie sportivă, au terfelit întrecerea, au influenţat ierarhiile, au înşelat aşteptările, au contribuit la stricarea atmosferei din societate. Nu ştiu ce mai înseamnă fotbalul, dacă mă gândesc serios la asta mi-e teamă că voi renunţa să mă mai uit, că voi abandona una dintre puţinele plăceri pe care le am. Până la urmă, ce mare scofală se întâmplă acolo, pe teren? Nu vreau să filosofez pe tema asta, ar fi o ipocrizie să vorbesc despre simboluri ce provin din politeism, când eu am practicat şi am privit fotbalul din pură plăcere, de la o vârstă la care n-aveam habar de simboluri. Aşa că mă rezum la simpla plăcere a jocului, dar asta nu înseamnă că apreciez toţi zurgălăii care împodobesc caravana. Piaţa fotbalului este obscenă. La marile meciuri internaţionale nu mai reuşesc să mă conving că privesc jucători de fotbal, ci nişte tineri multimilionari îmbrăcaţi sumar, care încearcă să demonstreze publicului că seamănă cu zeii, că de aceea sunt adoraţi astfel şi că, drept urmare, îşi merită privilegiile sociale. Oricât mi s-ar spune că fotbalul produce mulţi bani, rămân la părerea că nu le merită (sau le-ar merita doar în măsura în care şi cei care excelează în alte domenii ar fi recompensaţi similar). Din punctul meu de vedere, atenţia mediatică de care se bucură fotbaliştii şi antrenorii lor, uneori în dauna oamenilor discreţi şi competenţi care ajută civilizaţia să se ţină pe picioare, este rodul unei confuzii. Acea reclamă la bere al cărei mesaj este construit în jurul ideii că discursul unui celebru antrenor mobilizează energiile în profesii diverse mi se pare o absurditate şi o insultă. Chiar aşa, au ajuns vorbele scoase de antrenorii de fotbal să ne excite pe toţi? Se pare că asta e în minţile unora de prin birourile unde se coc astfel de reclame şi nu-mi rămâne decât să sper că se înşală. Parcă s-a mers prea departe. În fine, era o paranteză. Revenind la amorul pentru joc, n-am de spus decât că el nu s-a stins, deşi mă mir că mai am puterea să mă uit cu plăcere la un meci, să mă bucur de o combinaţie de efect, să aplaud un gol sau să-mi doresc ca echipa favorită să câştige o competiţie. Cred că reuşesc, pe calea asta, să mă reîntorc la anumite trăiri născute din inocenţa copilăriei.
– Ai fost tentat vreodată să faci politică, să te înregimentezi într-un partid ? Ar trebui să se implice intelectualii-creatori de vârf în politică, cum s-a întâmplat odinioară cu Maiorescu, Goga, Iorga, de pildă? Crezi că mai este posibilă o noocrație undeva pe planeta asta în derivă?