– „Cuvântul este evanghelia, paracletul, consolatorul omenirii” susții în motto-ul cărții, citându-l pe filosoful german Feuerbach. Văzând cum se mișcă lumea în anii dindărăt, cred că, dimpotrivă, cuvântul este dezbinatorul omenirii, iar nu consolatorul ei. Cât de valabil mai este citatul acesta azi ?
– Tema cuvântului mi se pare vastă şi foarte interesantă. Citatul e perfect valabil, astăzi şi oricând. Funcţiile cuvântului au fost şi vor fi multiple, pentru că varietatea combinaţiilor de cuvinte satisface toate gusturile. Cuvântul poate fi, după caz: lămuritor, derutant, dezbinator, consolator, propagandistic, coeziv, artistic, sec, laic, mistic, sălbatic, domestic, mobilizant, decepţionant, pacifist, trivial, războinic etc., îi putem atribui însuşiri la nesfârşit. Citatul din Feuerbach a fost ales pentru legătura lui cu titlul romanului, iar titlul mi-a fost inspirat de ceea ce Evanghelia după Ioan pretinde a le fi spus Iisus apostolilor în Cuvântarea de despărţire: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Paraclet vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”. Dată fiind această încărcătură simbolică a titlului romanului, sigur că se potrivea, ca moto, un text care face din cuvânt „consolatorul omenirii”. În religia creştină, de altfel, găsesc că una dintre funcţiile esenţiale ale cuvântului este consolarea pentru suferinţele scurtei şi urâtei vieţi terestre, iar această însuşire consolatoare mi se pare că se păstrează şi în zilele noastre. Măcar în parte. Cred că, prin cuvânt, omul a încercat să facă lumea explicabilă, s-o simplifice, dar mi-e teamă că rezultatul a fost ceea ce Nietzsche numeşte o lume „artificială, lustruită şi falsificată pentru uzul nostru”. Ordinul de simplificare ar fi venit, ne asigură Vechiul Testament, chiar de la divinitate: Dumnezeu însuşi este acela care a adus la Adam „toate fiarele pământului şi toate păsările cerului”, „ca să vadă cum le va numi”. Astfel apare cuvântul, în urma deciziei divine „ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam”. Desigur, Adam nu îşi refuză misiunea, ci „pune nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”, de unde deducem că el a fost de la bun început înzestrat cu puterea magică de a rosti cuvinte, că spiritul său de origine divină includea şi Numele pe care avea să le dea altor fiinţe. Ulterior, în urma Căderii şi a multiplicării fiinţelor umane, avea să se constate că e nevoie de nume nu doar pentru animale şi păsări, ci şi pentru fenomene, lucruri, acţiuni, atitudini sau stări de spirit. Era inevitabil să apară confuziile, iar intenţia de simplificare să ducă, de fapt, la complexitate şi la falsificare. La Walter Benjamin găsim o abordare destul de complicată a problemei. În eseul Despre limbajul ca atare şi despre limbajul omului, el susţine că pervertirea limbajului iniţial al Numelor a apărut prin păcatul originar, că „întrebarea despre Bine şi Rău în lumea de după Creaţie” n-a fost decât „pălăvrăgeală”, iar prin aceasta omul n-a făcut decât să atragă asupra sa Judecata: „Cunoaşterea la care ademeneşte şarpele, ştiinţa binelui şi a răului, nu are nume. Este în cel mai profund sens nulă şi este ea însăşi singurul rău pe care îl cunoaşte starea paradisiacă. Ştiinţa despre bine şi rău abandonează Numele, este o cunoaştere dinafară, o imitaţie necreatoare a Cuvântului creator.”1 Este introdus, astfel, în lume, prin imprudenţa primilor oameni, „Cuvântul care judecă”, ceea ce implică plonjarea în abis. Iniţiativa umană nefastă de a pune întrebarea despre Bine şi Rău a dus nu doar la diversificarea limbajelor, ci şi la amestecarea sensurilor cuvintelor, până la haos. Chiar şi despre literatură am putea spune că, introducând în limbaj figurile de stil, a contribuit la falsificare. Mă gândesc la un exemplu despre modul în care cuvântul literar poate influenţa, să zicem, un fenomen social. Am să mă inspir din cartea Adevărul. Călăuza rătăciţilor, de Simon Blackburn, însă în loc de exemplul cu regele Carol al II-lea al Angliei mă voi folosi de unul familiar nouă: cel al lui Vlad Ţepeş. Ne-am putea pune întrebarea dacă Vlad Ţepeş a fost un conducător drept. Desigur că, pentru a răspunde, trebuie să ştim cu certitudine care este semnificaţia cuvântului „drept”. Căutând în dicţionar, vom fi copleşiţi de luxurianţa sensurilor acestui cuvânt. Ne amintim că inclusiv textele istorice patriotice lasă de înţeles, printre rânduri, că pădurea de ţepe putea fi o imagine înfiorătoare, astfel că ezităm în a afirma că Vlad Ţepeş ar fi fost, pur şi simplu, „drept”. Avem nevoie să consultăm mai multe surse. Din manualele şcolare sau din anumite cărţi de istorie ar rezulta că da, Vlad Ţepeş a fost drept, fiindcă a pedepsit aspru infractorii; atât de aspru, încât aceştia mureau în chinuri. Ne mai amintim că, în anii tulburi ce au urmat revoluţiei din decembrie 1989, erau citate adesea, în spaţiul public, câteva versuri din finalul Scrisorii III a lui Mihai Eminescu: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !” Deşi năzuinţa poetului poate stingheri sau chiar îngrozi firile mai sensibile, mulţi dintre contemporanii noştri au găsit-o pe placul lor, convinşi fiind că doar resuscitarea unei figuri istorice de talia lui Ţepeş ar corecta moravurile corupte; noul Ţepeş i-ar depista cu precizie pe cei responsabili de prostul mers al societăţii şi i-ar executa prin incendierea locurilor de detenţie colectivă, restabilind astfel dreptatea socială. Aceşti contemporani ar răspunde, fără a sta pe gânduri: categoric, Vlad Ţepeş a fost un conducător drept. Poate că ar recita, drept dovadă, şi versurile lui Eminescu. Cei care nu s-au lăsat convinşi vor căuta şi alte surse. Vor deschide, poate, Marea carte a inumanităţii, de Matthew White, iar la capitolul „Tirani smintiţi” vor da peste un soi de clasament care începe cu Hitler („cca 15 500 000 de omoruri indiscutabile”) şi se încheie cu Augusto Pinochet („3000 de morţi şi dispăruţi”). Ei bine, locurile 7-8 din acest clasament sunt împărţite de Vlad Ţepeş şi sultanul Murad al IV-lea, fiecare cu câte o sută de mii de omoruri. În cazul lui Vlad Ţepeş, este vorba despre „100 000 de oameni traşi în ţeapă sau ucişi prin alte mijloace.” 2 Ce poate să rezulte de aici? În primul rând, că trebuie să folosim cu băgare de seamă cuvintele cu mare greutate morală. Şi că nu este totdeauna indicat să lăsăm poezia să ne influenţeze convingerile despre guvernarea ideală. Iată ce spune Simon Blackburn: „Cu cât ne adâncim mai mult în complexitate, cu atât mai puţin adecvat va părea un verdict într-un singur cuvânt. O decizie netă, într-un sens sau în altul, ar părea inferioară unei imagini mai mari pictate în diverse nuanţe de gri, iar la rândul său aceasta va sări peste detalii pe care o imagine şi mai mare le-ar include. Limbajul moral, în special, operează prea mult în termeni de alb şi negru.”3 Să ne gândim de unde a plecat totul, de la „pălăvrăgeala” despre Bine şi Rău din grădina Paradisului: ce altceva sunt Binele şi Răul decât termeni din limbajul moral? Din această tendinţă de simplificare vine, probabil, şi toxicitatea limbajului moral. Este ceea ce spunea, într-un mod diferit, şi Bertrand Russell: „Indignarea morală este una dintre cele mai nefaste forţe ale lumii moderne, cu atât mai mult cu cât cei în mâinile cărora se află mijloacele de propagandă o pot oricând îndrepta într-o direcţie funestă”4. Rămânem cu o mare dilemă: ce a făcut cuvântul, de fapt? a simplificat lumea, sau a complicat-o? Plecând tot de la „dreptatea” lui Vlad Ţepeş pentru a ne înscrie, cumva, în domeniul nostru de competenţă, ne putem întreba: ce face un legiuitor care defineşte infracţiuni şi pedepse? Creează o microlume, aceea a procesului penal. Este o lume care interferează cu lumea dată, aceea în care nu a existat, de la bun început, vreun proces penal. „Pălăvrăgeala” iniţială despre Bine şi Rău se transformă nu doar în limbaj moral, ci şi în limbaj normativ. Poate că noua lume este mai bine adpatată vieţii sociale complexe, dar dacă în limbajul său figurează cuvinte ce ridică dificultăţi de genul aceleia pe care o întâmpinăm în caracterizarea lui Ţepeş, atunci se deschid tot felul de direcţii nefaste. Lumea dată a trebuit să înglobeze, astfel, o nouă lume, mai mică, cea creată prin folosirea unui limbaj specializat în morala oficială sau în procesul penal. Această realitate va depăşi sfera limbajului, influenţând întreaga reţea socială în moduri care depăşesc întreaga putere de anticipare şi chiar de înţelegere a legiuitorului. Cuvântul pare că a reuşit nu să simplifice lumea, ci, paradoxal, să înmulţească lumile. Sunt, evident, lumi artificiale, cum spune Nietzsche. Sau, dacă îl preferaţi pe Walter Benjamin, „nu pentru concluziile pe care le-ar fi putut da cu privire la Bine şi Rău stătea Pomul Cunoaşterii în Grădina lui Dumnezeu, ci ca semn distinctiv al Judecăţii asupra celui ce întreabă. Această teribilă ironie ne indică originea mitică a dreptului”.
– Ai terminat Facultatea de Drept, în anul 1990, pare-mi-se, ai fost câțiva ani judecător. De ce tocmai Dreptul? Ai vrut să urmezi tradiția părintească ?5
––––––––––––––
1Citat din W. Benjamin, Limbaj şi istorie, Ed. TACT, 2015, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi George State.
2Citat din M. White, Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade, Ed. Humanitas, 2015, trad. Dana-Ligia Ilin.
3Citat din S. Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor, Ed. Polirom, 2011, trad. Gabriel Nagâţ.
4Citat din B. Russell, Eseuri sceptice, Ed. Humanitas, 2015, trad. S.G. Drăgan.
5În 1987, la terminarea aceleiași facultăți, am fost repartizat la Procuratura din Turnu Măgurele. De două ori pe săptămână intram în ședințele de judecată, iar președintele completului era Crăciun Gârbaci, tatăl interlocutorului meu, un om admirabil