– Ce e cu România de azi și încotro se duce ea, ai vreo idee?
– Nu ştiu ce e cu România, nici nu încerc să fac profeţii. Că suferă de nişte boli e clar pentru toată lumea, dar nu trebuie să ne surprindă: planeta e un spital. Senzaţia este că trăim, alături de statele occidentale care ne-au admis în Uniune, convulsiile unui sistem social confruntat cu probleme de funcţionare. Nu ştiu ce tip de societate va lua fiinţă după ce aceasta se va împotmoli, nici dacă va fi mai bună sau mai rea decât cea din trecut, depinde de mulţi factori. Nici alţii nu ştiu, evenimentele sociale conţin o doză de aleatoriu care nu poate fi ignorată. Când vezi obsesia pentru “siguranţă” (chiar dacă siguranţa este fictivă), pentru stăvilirea valului migrator şi pentru prevenirea atacurilor teroriste, nu te poţi gândi decât că ne îndreptăm către o lume cu mai puţine libertăţi. Sper să nu fim pe cale de a construi o civilizaţie de tip fascist, ne găsim încă în stadiul în care această cale este evitabilă, chiar dacă mesajele ideologice s-au sofisticat într-atât încât le recunoaştem cu greu natura profundă. Cert este că România, ca mai mereu în istoria ei, nu-şi va decide singură direcţia. Ar fi imposibil, când eşti integrat în anumite structuri transnaţionale, iar teritoriul tău este o zonă-tampon. Măcar să fim lucizi, să nu mai râvnim imposibilul. Va mai fi instabilitate? În mod sigur, întrebarea nu este dacă, ci când. Dar, după atâtea decenii pline de evenimente care au constituit factori de stres, n-ar fi exclus ca populaţia din această zonă să fie mai rezistentă decât cele care au trăit în medii comode şi predictibile, să aibă tăria de a putea absorbi şi şocurile unor crize mai ample. Ce ar putea însemna o criză mai amplă? Am citit o carte în care cinci profesori universitari încearcă să vadă dincolo de orizont, sub titlul: Are capitalismul un viitor? Immanuel Wallerstein, de la Yale, spune că “sistemul mondial modern în care trăim nu poate continua, fiindcă s-a depărtat prea mult de echilibru şi nu mai permite capitaliştilor să acumuleze la nesfârşit capital. (…) trăim într-o criză structurală în care se dă o luptă pentru sistemul succesor”. Randall Collins, de la University of Pennsylvania, prevede că treptata înlocuire a forţei de muncă umane prin tehnologie va putea duce la un şomaj de asemenea proporţii, încât criza capitalistă să devină inevitabilă în jur de 2030-2050. De asemenea, vorbeşte despre predicţiile privind criza ecologică, potrivit cărora “distrugerea majoră a habitatului uman” poate avea loc în jurul anului 2100. Michael Mann, de la UCLA, nu crede în prăbuşirea inevitabilă a capitalismului, ci mizează pe “varianta capitalismului global cu ritm scăzut de creştere”, afirmând că nu există alternativă reală, de vreme ce “alternativele revoluţionare comuniste şi fasciste la capitalism au fost dezastruoase şi sunt singurele care au apărut până acum”. El vede sursa principală a pericolului în alte două potenţiale crize: ameninţarea imprevizibilă a războiului nuclear şi dezastrul climatic. Craig Calhoun, director al London School of Economics and Political Science, afirmă că prăbuşirea pe scară largă a pieţelor capitaliste “ar fi catastrofală, fiindcă nu ar aduce doar tulburări economice, ci ar răsturna şi instituţiile politice şi sociale”. Ar aduce cu sine o perioadă de haos. Arată că sistemul capitalist trebuie să sufere transformări – de preferat nonviolente – şi că este expus unor numeroşi factori de risc, ceea ce face ca viitorul să fie imprevizibil. Explicit recunoscute sau nu, dinspre marile structuri sociale bazate pe sistemul capitalist se emit semnale de reţinere şi chiar de teamă în legătură cu viitorul apropiat, ceea ce demonstrează că suntem departe de “sfârşitul istoriei”, astfel cum, triumfalist, era acesta anunţat odată cu prăbuşirea blocului comunist. România depinde, şi ea, de felul în care lumea va izbuti să iasă din această “perioadă istorică furtunoasă şi ceţoasă care va dura mai multe decenii”. Să sperăm că vestitul “sfârşit al istoriei” nu va căpăta sensul de eşec al speciei. Cert este doar că nu vor fi vremuri plictisitoare.
– Crezi că iubirea mai este în stare să vindece lumea de înstrăinare și anxietate, de urât ?
– Nu cred că iubirea poate să facă asta, chiar dacă şi-ar propune-o. “Iubire” este un cuvânt din acela vag, alunecos, primejdios prin obscuritate şi prin modul în care este, adesea, pus în slujba obţinerii de profit individual. Dacă intrăm cu analiza în labirintul iubirii, cu greu vom mai putea găsi ieşirea. Scriitorii şi liderii religioşi şi-au tot bătut capul cu iubirea, dar n-avem încă un manual universal de întrebuinţare. În piesa Regina moartă, de Montherlant, bătrânul rege al Portugaliei, Ferrante, spune ceva nu atât de enigmatic precum pare la prima vedere: “Păcat ar fi să săvârşesc dacă m-aş apuca să-ţi dezvălui cum privesc eu ceea ce bărbaţii şi femeile numesc dragoste, retrăgându-se în case întunecoase, în străfunduri de alcovuri mai triste decât ei înşişi, pentru a se contopi în tăcere ca nişte umbre.”1 Ghicim uşor care ar fi păcatul: negarea puterii mântuitoare a dragostei trase pe calapodul moralei de ieri şi de azi. M-a amuzat o proză scurtă de-a lui Daniil Harms, intitulată Puterea, în care problema este tratată concis şi elocvent, în doar vreo optzeci de rânduri; exemplele date de personajul Faol sunt menite să demonstreze că sub cuvântul “iubire” se ascund stări multiple, iar efectele iubirii nu sunt întotdeauna tămăduitoare. Un scurt citat: “Să vorbim despre iubire. Parcă e bună, dar parcă e rea. Într-un loc se spune: iubeşte, iar în altă parte – nu pofti. Poate e mai bine să nu iubeşti. Căci dacă vei iubi – vei pofti. Ce e de făcut? Poate să iubeşti, dar nu aşa? Atunci de ce la toate popoarele se foloseşte acelaşi cuvânt pentru a iubi şi aşa, şi aşa?”2 Să ne gândim la iubirea erotică. Ea este, în fond, egoistă. Pe acela pe care pretindem că îl iubim încercăm, de fapt, să-l luăm în proprietate, să-l izolăm de lume, să-l transformăm în sursa noastră privată de bucurie. Iubirea implică gelozie, uneori violenţă. Sunt cazuri când iubirea duce la obsesie, la patologie, la sinucidere sau la crimă. Jared Diamond a scris ceva foarte interesant, că “până la formarea statelor politice centralizate care să le ofere soldaţilor ţeluri mai nobile, gelozia sexuală a reprezentat şi ea, de-a lungul istoriei omenirii, o cauză majoră pentru declanşarea războaielor.”3 Nu ştiu, n-aş miza pe forţele pe care este capabilă să le dezlănţuie iubirea, mai curând m-aş teme de ele. Prin pretenţia sa de a exclude tot restul lumii, iubirea este mai mult o negare. Dacă generaţiile următoare vor încerca să clădească o altfel de societate, nu cred că va trebui să se adreseze iubirii, ci, poate, compasiunii, educaţiei şi raţiunii. Russell a scris-o de mult, în eseul Libertatea în societate: “Pentru a asigura maximul de libertate, este necesară formarea caracterului prin educaţie, astfel încât oamenii să-şi poată afla fericirea în activităţi ce nu sunt opresive”. Dar atunci ar dispărea sursa de fericire a opresorilor, motiv pentru care ei nu vor putea îmbrăţişa voluntar puncte de vedere precum cel al lui Russell. Revenind la iubire, sigur că relaţiile dintre bărbaţi şi femei – sau, cumva, felul în care vor stabili femeile că trebuie să se deruleze relaţiile dintre bărbaţi şi femei – ar putea exercita influenţe asupra mersului lumii. Ortega remarca ceva demn de atenţie, că mersul istoriei “este, în bună parte, istoria idealurilor masculine inventate de către femeie.”4 Dorea să spună că exigenţa femeii în a pretinde de la bărbat un anumit tip de comportament în vederea selecţiei erotice îl va “modela” pe bărbat astfel încât climatul social va ajunge să oglindească, treptat, pretenţiile feminine: “Există, evident, în esenţa feminină o natură atmosferică ce acţionează în mod lent, în maniera unei clime”. Deducem că nu iubirea în sine are capacitatea de a vindeca lumea de urât, ci modul în care femeia pretinde să-i fie câştigată iubirea. Dar Russell, un spirit mai ascuţit, ne-ar atrage atenţia că “natura atmosferică” în care s-au ţesut relaţiile sociale nu a fost, neapărat, una prea sănătoasă. Diferenţele de abordare dintre cei doi filosofi sunt explicabile. Ortega, absolvent al unui colegiu iezuit, a fost un spirit mai înclinat spre reverenţă onirică; într-o splendidă exprimare literară, se arăta aproape extaziat că “fără a face nimica, liniştită ca o roză pe tulpina sa, (…) femeia încântătoare a sculptat în blocul nostru vital o nouă statuie de bărbat”. Această metaforă a pasivităţii modelatoare a fost compusă în 1924, e ceva timp de-atunci. Statuia nici n-a fost prea reuşită, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat pe parcursul întregului secol douăzeci. Nemulţumită ea însăşi de rezultat, femeia zilelor noastre, impulsionată de feminism, a ieşit din pasivitatea rozei şi a pornit atacul împotriva bărbatului. Feminismului nu i-a păsat de subtilităţile lui Ortega, şi-a văzut de luptă şi e pe cale să dea jos statuia de bărbat de pe soclu, pentru a aşeza în loc o statuie de femeie. Feminismul a dus, într-o perioadă de exercitare crescândă a influenţei, la nişte reaşezări sexuale destul de bizare. Masculinizându-se şi intrând cu agresivitate în lupta pentru putere socială explicită şi pentru bunuri (adică pe teritoriul bărbatului), femeia l-a forţat pe acesta, într-un fel, să încerce să o seducă retrăgându-se el pe teritoriul feminităţii, afişând el un fel de feminitate. Nu degeaba afirma scriitoarea feministă Mary Gordon că Bill Clinton ar fi fost “primul preşedinte femeie”. Să privim chiar şi moda vestimentară a băieţilor şi bărbaţilor tineri de astăzi, e suficient ca să ne treacă prin cap că, îndepărtând stratul de la suprafaţa statuii de bărbat, vom avea surpriza ca dedesubt să găsim trăsături de femeie. Transformarea este vizibilă, dar habar n-am în ce direcţie ne conduce, poate spre specia deposedată de agresivităţile cu miez erotic şi, într-un final triumfător, spre vestita pace mondială de o mie de ani. “Omul stă călare pe animalitate”, scria Bergson, dar poate că va veni şi vremea să coboare din şa şi să-şi tragă un pic sufletul.
– La ce lucrezi acum, ce ne pregătești?
–––––––––––-
1Citat din Henry de Montherlant, Regina moartă, Ed. Minerva, 1981, trad. I. Igiroşianu.
2Citat din Daniil Harms, Iluzie optică, Ed. Ratio et Revelatio, 2013, trad. Mihail Vakulovski.
3Citat din J. Diamond, Al treilea cimpanzeu, Ed. All, 2015, trad. Iacob Vicenţiu Mihail.
4Citat din José Ortega Y Gasset, Studii despre iubire, Ed. Humanitas, 2001, trad. Sorin Mărculescu.