De vorbă cu Freddy Gârbaci - partea a șasea

31 August, 2017

– Ai fost tentat vreodată să faci politică, să te înregimentezi într-un partid ? Ar trebui să se implice intelectualii-creatori de vârf în politică, cum s-a întâmplat odinioară cu Maiorescu, Goga, Iorga, de pildă? Crezi că mai este posibilă o noocrație undeva pe planeta asta în derivă?

– Am simţit şi tentaţia asta, în vremurile derutante ale anilor `90, dar a trecut repede şi de la sine. Am ratat ocazia de a duce campanii, de a mă construi în interiorul şi la adăpostul unei structuri în care Binele şi Răul sunt clar identificate, descrise şi separate prin mijlocirea unui instrument intelectual care se numeşte “doctrină”. Aş spune că am ratat ocazia de a fi un om al certitudinii. Îmi e greu să spun ce-ar trebui să facă intelectualii. Dificultatea vine, în primul rând, din aceea că “intelectual” este un cuvânt greu de pronunţat; e rostit de mulţi, dar cel mai adesea fără temei. Nu ştiu exact ce i-a mânat în lupta politică pe intelectualii pe care i-aţi nominalizat, pot doar să bănuiesc că e vorba despre vechea şi nestinsa sete omenească de putere şi de glorie, ambele efemere. Pentru mine nu sunt exemple de urmat. O noocraţie n-ar fi, probabil, decât o altă etichetă pusă pe acelaşi produs comercial social care ne este servit de foarte multă vreme încoace, sub diferite forme. Este de ajuns să mă gândesc la Platon ca să simt frisoanele totalitarismului. Nu, nu vreau în noocraţie, dintr-un motiv simplu: orice filosof care ar câştiga puterea politică s-ar grăbi să facă un pat al lui Procust din toate ideile lui teoretic magnifice şi practic dezastruoase. Sigur, ei nu prea au avut ocazia să conducă direct, dar asta nu înseamnă că unii n-au exercitat influenţe ideologice. Aş vrea ca intelectualii să-i ţină cu picioarele pe pământ pe liderii politici, în loc să le închine ode. Şi aş mai vrea ca elitele intelectuale să încerce să ridice nivelul semenilor năclăiţi în ignoranţă şi în îndoctrinare, în loc de a pune în circulaţie lozinci şi de a se admira în oglinzi. Omul mediu nu ştie că este capabil să deschidă ochii, iar elitele sunt, probabil, prea egoiste, prea absorbite de admiraţia de sine şi de propriul confort pentru a sesiza că întregul climat social s-ar putea ameliora prin ridicarea omului mediu. Cum spunea Ortega, “decisiv în istoria unui popor este omul mediu. (…) Planeta a fost fabricată, pare-se, pentru ca omul mediocru să domnească de-a pururi. De aceea e important ca nivelul mediu să fie cât mai ridicat cu putinţă. Şi ceea ce face magnifice popoarele nu sunt în primul rând marii lor oameni, ci altitudinea nenumăraţilor mediocri.”¹ Numai că, în loc de a contribui la ridicarea omului mediu, mulţi intelectuali “umanişti” preferă, spre sporirea confortului propriu, să manevreze aparate care produc ceaţă şi răspândesc beznă. Să te afli în solda dogmei şi a propagandei e foarte rentabil, primeşti permis de acces la catedre, medalii, titluri, omagii, conferinţe, fonduri şi parcuri de distracţii. Nu trebuie decât să-ţi reglezi opiniile în funcţie de factorii de mediu, să-ţi iei un aer doct, să ştii ce cauză slujeşti, să deblochezi cuvintele de pe buzele tuturor adepţilor şi indecişilor. Atunci când trebuie impuse public anumite politici, ori în momente de criză majoră, precum o mişcare revoluţionară, un colaps economic sau un război, este foarte important pentru propagandă să poată mobiliza un corp vast de intelectuali. De exemplu, în cartea Fascismul liberal, Jonah Goldberg scrie că, în anii `20, “aproape toţi intelectualii şi artiştii celebri şi admiraţi din Italia erau fascişti sau simpatizau cu fascismul” (incluzându-i pe Giacomo Puccini, Arturo Toscanini, Giovanni Papini sau F.T. Marinetti, fondatorul futurismului). Originea totalitarismului modern occidental trebuie căutată, probabil, în Primul Război Mondial. Am citit, recent, o carte intitulată Războiul redescoperit. 1914-1918, de Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette Becker. Autorii cărţii spun deschis cât de înălţătoare este misiunea intelectualilor în astfel de vremuri: “Intelectualii au avut periculoasa misiune de a promova şi crea cadrul de manifestare a perversităţii războiului total.”² Evident, cine se putea descurca mai bine în a convinge populaţia că inamicul este “barbarul” care poartă povara întregii vini, decât un om de ştiinţă, un intelectual? Medici, filosofi, profesori, ofiţeri, cercetători se angajează în demonizarea, în dezumanizarea inamicului, construind “matricea explicativă” a violenţei din război. “Elitele din fiecare ţară au turnat într-o anume formă consimţământul dat de ţara lor războiului prin realizarea unui ideal de sacrificiu şi abnegaţie, dublat de certitudinea apartenenţei organice la naţiunea ameninţată. Germani, englezi, francezi gândesc la fel, opunându-şi termen cu termen elementele patriotismului cultural”. Ceea ce mi se pare detestabil la un om de ştiinţă angajat în susţinerea unei cauze neştiinţifice este faptul că el consimte la falsificarea acelei ştiinţe în interes politic. Cum spun Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette Becker în studiul lor asupra primului război mondial, “analizele medicilor sunt simptomatice pentru voinţa de a vedea domeniul politicului învingând ştiinţa. Unii psihiatri constată, de exemplu, că germanii fac mai uşor psihonevroze decât francezii, ceea ce dovedeşte <<caracterul lor haotic>>”. Dar nebunia “patriotică” a intelectualilor nu se rezuma la atât, vedeau între germani şi francezi chiar o diferenţă de rasă, fiecare considerând-o pe a celuilalt inferioară. “Certitudinea superiorităţii <<rasei>> a măturat orice scrupul şi a permis maniheismul. (…) Binele fiind de aici înainte omenescul universal, răul trebuie localizat pe terenul inumanului, chiar a neumanului: de aici ficţiunea dezumanizării duşmanului, într-un prim moment şters din civilizaţie, transformat în <<sălbatic>> sau <<barbar>>, apoi coborât la nivelul animalului, al unui animal dăunător”. Din nefericire, însuşi filosoful Bergson – care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, în 1927 – a căzut în capcană, el afirmând, în 1914, că “lupta dusă împotriva Germaniei este însăşi lupta civilizaţiei împotriva barbariei”. Se pare că în Franţa se ştia că inamicul este un barbar încă de la debutul conflictului, astfel că “atrocităţile, departe de a fi o revelaţie a specificităţii germane, vor fi doar o confirmare a unor certitudini prestabilite”, scriu Audoin-Rouzeau şi Becker. Vă rog să-mi permiteţi o paranteză, fiindcă n-aş vrea să se înţeleagă că pun la îndoială Nobelul literar al lui Bergson. Consider că este pe deplin meritat. Chiar dacă filosofia lui nu constituie un model de limpezime, exprimarea literară este, adesea, încântătoare. Ni se poate întâmpla să ne rătăcim în labirintul filosofic construit de Bergson, dar dacă deschidem Istoria filozofiei occidentale a lui Bertrand Russell înţelegem şi de ce Bergson a meritat Nobelul literar. În capitolul dedicat lui Bergson, Russell scrie: “Numărul metaforelor pentru viaţă folosite în scrierile sale îl depăşeşte pe cel al metaforelor întâlnite la indiferent ce poet din câţi cunosc.”³ E adevărat că tot Russell scrie că aceste metafore lasă senzaţia unei “viziuni zbuciumate” despre lume, ceea ce dăunează calmului filosofic, dar acesta nu e decât un motiv suplimentar pentru a-i fi recunoscători juriului Nobel, întrucât a decis să-i acorde lui Bergson premiul pentru literatură şi a reuşit, astfel, să evite confuziile. Dacă tot suntem la filosofi, ar mai fi de remarcat că unii intelectuali de acest tip simt că vocaţia lor este să construiască sisteme sociale teoretice. Din dorinţa de a împlini marele vis al păcii şi armoniei, aceşti intelectuali îşi imaginează fel de fel de cetăţi utopice. Sunt utopice pentru că omul concret nu se află niciodată la înălţimea acestor sisteme născute în minţile filosofilor. Aceste cetăţi visate, prin capacitatea lor de a amăgi, devin foarte periculoase atunci când sunt mutate în viaţa reală. Omul mediu nu este pregătit pentru ele, iar visul se transformă în coşmar: în loc de binele general, nu obţinem decât haos, violenţă, distrugere, tiranie. Ar fi, desigur, de dorit ca toţi aceşti visători de sisteme perfecte să nu mai fie luaţi în serios. Trezirea conştiinţei omului mediu va fi, probabil, suficientă pentru a conduce la sisteme sociale mai bune decât cele pe care şi le-au imaginat filosofii şi decât cele care au fost practicate până în prezent. Dar putem să medităm la această dificultate: privilegiaţii societăţilor actuale vor îngădui trezirea conştiinţei omului mediu? Şi, dacă asaltul propagandei va continua, va fi posibilă această trezire?