– La ce lucrezi acum, ce ne pregătești?
– Am terminat un roman, o carte născută şi crescută în chinuri. A durat mult, mă simt, cumva, eliberat. Am descoperit că ficţiunea mi se potriveşte perfect, sunt în elementul meu şi am posibilitatea de a da frâu liber imaginaţiei. Obişnuiesc să scriu privilegiind parodia, grotescul, satira infiltrată în grupuri de cuvinte cu aspect sobru, metafora care mai mult ascunde decât să dezvăluie. În ficţiune nu propun modele de viaţă şi nu construiesc cetăţi ale soarelui (decât, cel mult, ironic), ci caut să îi stimulez pe cei şi cele care au preluat principii, convingeri şi idealuri prefabricate să treacă de la nivelul certitudinii la cel al îndoielii. Poate fi un pas spre înţelepciune. Scriu o ficţiune fără ţintă, incomodă, poate şi contrariantă, dar nu se poate altfel: ca artist, ori îţi iei toate libertăţile posibile în privinţa operei, ori te împaci cu gândul că nu eşti artist, ci un impostor. Fără ceea ce omul comun numeşte “nebunie”, adică fără a ieşi din matricea gândirii oficiale, n-ai cum să fii artist. Cum spune Taleb, “fiecare rând pe care îl scrii după standardele altcuiva ucide, la fel ca prostituţia, o părticică din adâncul sufletului”. Cine scrie literatură sub influenţa antidepresivelor sau a direcţiei vântului este un om slab şi, foarte probabil, un scriitor slab. Mai bine ar săpa în grădină. Urletele şi furtunile din interior nu trebuie tratate chimic, de vreme ce energia lor poate fi captată şi investită în bijuterii stilistice (asta dacă poţi să rezişti unor ani de antrenament). Nici un scriitor care vrea să respire aer tare nu străbate şoselele asfaltate, ci îşi deschide propriile drumuri, încearcă să răzbată prin relieful accidentat. Am muncit mult la un roman bizar, greu de clasificat, dar pe care eu, cu toată modestia, îl consider demn de atenţie, asta neînsemnând că ar fi vreo supărare ca alţii să-l califice drept eşec. Nu ştiu ce se va alege de el, s-ar putea să nici nu găsesc un editor interesat să-l publice. Dar nu contează, romanul a fost scris şi îşi va aştepta, răbdător, cititorii. Va trebui să-i atragă singur, fiindcă nu mă pricep să-l ajut. Orice roman are o viaţă a lui şi un noroc al lui, iar astea nu-l mai privesc pe autor.
– Spune-mi o amintire dragă din orașul nostru, din Turnu Măgurele!
– Nu stau prea bine cu memoria evenimentelor izolate. Primele amintiri din viaţă sunt din cartierul Catanga, îl ştiţi, dacă reţin exact l-aţi şi menţionat în Jurnalul banalităţii. Cele mai multe dintre amintirile dragi ţin de atmosfera copilăriei, nu de o anumită întâmplare în sine: natura, Catanga, jocurile, duminicile la ţară, pescuitul. Meciurile internaţionale transmise de televiziunea bulgară. Partidele de şah din faţa blocului. Muzica folk. Dacia 1300, maşina roşie a părinţilor. Aşteptam duminicile “cu soţ”, când puteam merge la bunici, la ţară. Îmi plăcea să privesc animalele de curte, ori să stau pe divanul din odaie şi să ascult ce vorbeau adulţii. Îmi plăcea să-l privesc pe străbunicul matern presărând tutun pe o foaie de ziar, răsucindu-şi ţigara şi lipind-o cu salivă. Ce pot să spun? Am crescut, am plecat şi toate s-au dus. S-au dus şi bunicii. Am trecut, recent, prin Catanga. Arată ca un loc trist, chiar sinistru. Poate sună caraghios să spun că acolo îşi avea sediul paradisul, dar asta e realitatea, am copilărit într-o mahala-paradis. Dacă astfel de nostalgii stârnesc râsul tinerilor de azi, crescuţi în cultura ecranelor şi a banilor, foarte bine, nu ţin să conving pe cineva, ştiu de la Cato cel Bătrân, citat de Plutarh, că “este greu pentru cel care a trăit în mijlocul unei generaţii să se apere în faţa alteia”.
– Ai avut modele în viață? Poți ajunge undeva fără un mentor?
– Undeva poţi ajunge, dar nu neapărat unde îţi doreai. Recunosc deschis că nu am avut antrenor, m-am format jucând desculţ, pe maidan. Drumul meu a pornit de la margine şi pot spune că, astăzi, trăiesc într-o altă margine, ceea ce înseamnă că anii de formare intelectuală mi-au servit doar pentru demonstraţia că mersul în cerc e tot ce-ţi rămâne când nu primeşti un impuls care să te înscrie pe traiectorie ascendentă. Este firesc, de vreme ce modelele vieţii mele de copil au fost fotbaliştii, iar când m-am făcut mare am privit nu spre cercetători, savanţi, academicieni, episcopi sau politicieni, ci către scriitori şi artişti. Scriitorii m-au inspirat nu prin modul lor de viaţă (în general, nici n-am căutat să-l cunosc), ci prin ceea ce au scris. Mulţi dintre tipii de succes se bucură de atenţia unui îndrumător, a unui maestru veghetor, dar eu nu sunt convins că succesul în sine este benefic pentru individ. Mă gândesc că orgoliul mentorului te absoarbe şi te desfiinţează. Mentorul te va conduce în direcţia lui, va sădi în tine gândirea lui, dorind pentru tine să împlineşti visele lui. Succesul mijlocit de protector trebuie să fie unul amar. În schimb, consider că este esenţial să ai un interlocutor, să ai cu cine schimba idei, chiar dacă rămâi pe o scenă mică. Şansa aceasta da, am avut-o. Timp de vreo zece ani, am putut face schimb de idei şi mi-a folosit mult. Este ca un fitness cerebral, ceva care te menţine vigilent, activ, te face să vrei să te ridici la înălţimea “adversarului”, din dorinţa de a nu dezamăgi. Interlocutorul – mai ales dacă este un spirit ironic şi nu caută să te menajeze – te poate determina să cercetezi şi alt punct de vedere, să citeşti şi cărţi pe care le-ai evitat din prejudecată sau din comoditate, te provoacă la duelul cu arme pe care nu prea ştii să le mânuieşti. El nu este un antrenor, ci un fel de provocator benefic. N-ai ce face, dacă nu vrei să te vezi pus la colţ încerci să evoluezi. Se poate, dar este nevoie de perseverenţă. Este uimitor să constaţi cât de înzestraţi mintal suntem pentru a ne vindeca de îndoctrinare chiar la o vârstă adultă, totul e să fim dispuşi la efort. S-ar putea face lucruri minunate în procesul de educaţie, eliberarea energiilor mintale ale copiilor ar duce, probabil, la construcţii sociale pe care azi nici nu ni le-am putea imagina. Dar asta nu se va întâmpla cât timp va persista mentalitatea pe care Thomas Jefferson o critica la conducătorii europeni: “sub justificarea guvernării, a spus el, guvernele europene şi-au împărţit naţiunile în două clase: în lupi şi în miei.”1 Pregătirea mieilor pentru sacrificare începe de pe băncile şcolilor, probabil că ajută în acest sens şi menţinerea în programa şcolilor dintr-un stat care se pretinde a fi fondat pe principii ale ştiinţelor sociale a unor materii care stimulează credinţa în ceva nedovedit. Trebuie să-l amintesc din nou pe Bertrand Russell, care spunea că “statul şi Biserica vor deopotrivă să inculce credinţe din categoria celor pe care libera cercetare tinde să le destrame”. Să nu ne mai ascundem sub fustele largi ale aşa-zisei “societăţi democratice” care domină spaţiul discursului politic din Occident, pentru că unii filosofi susţin că în realitate suntem societăţi descinse din platonism, adică din acel tip de cetate care are nevoie de stăpâni, de gardieni şi de sclavi care să creadă în umbrele cailor verzi pe care le vor călări după moarte. Nu-mi rămâne decât să meditez, melancolic şi resemnat, alături de Carl Sagan, la eventualitatea ca lumea s-o fi luat, în vremurile vechi, pe un alt “fir al cauzalităţii istorice”, în locul aceluia care ne-a adus unde suntem după ce “abordarea presocraticilor a fost înăbuşită, începând aproape cu secolul al patrulea î.e.n., de Platon, Aristotel şi apoi de teologii creştini”.
– Ce ai fi vrut să te întreb și am omis?
– Fiindcă am terminat răspunsul la întrebarea anterioară cu un citat, mă gândesc că aş putea fi luat la rost măcar acum, pe final. Oare ce-aş răspunde la o întrebare de genul: De ce nu ai un discurs liber, de ce te raportezi mereu la spusele altora, de ce dai atâtea citate? Aş face ceea ce e în firea umană, aş căuta să mă disculp. În primul rând, mi-aş recunoaşte ignoranţa: aş spune că nu ştiu dacă interviurile sunt guvernate de reguli fixe, precum aceea de a nu da citate. Este prima astfel de experienţă din viaţa mea şi admit că nu m-am informat în prealabil. Dacă există o astfel de regulă sau cutumă, voi insista să mă apăr spunând că ea nu mi se pare bună. În al doilea rând, aş spune că nu există discurs liber. Opiniile noastre sunt rodul unei evoluţii personale, al unor acumulări de cunoştinţe, de teorii, de experienţe, de idei, de informaţii, de intuiţii şi de senzaţii. A trece sub tăcere lecturile care au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură, la formarea unora dintre ideile pe care le expui nu mi s-ar părea o dovadă de onestitate. Să pierzi conştiinţa sursei este scuzabil, dar s-o ai şi s-o treci sub tăcere este regretabil. Mi s-a mai întâmplat, uneori, să constat că o idee pe care o credeam proprie a mai traversat şi altă minte. Chiar dacă, pe moment, descoperirea poate fi demoralizantă, odată trecut şocul înţelegi că e un motiv de bucurie; poţi să-ţi spui: Nu sunt singurul excentric, mi-am găsit un frate vitreg şi am ocazia să-i cer sprijinul. Când construim ceva din cuvinte alţi scriitori devin, cred, nişte foarte buni asistenţi. Şi mă mai gândesc că, dacă tot am pierdut o grămadă de timp în compania cărţilor, voi fi privit cu îngăduinţă dacă reuşesc să demonstrez cât de bine ştiu să se exprime unii dintre autorii care mi-au reţinut atenţia. Ei nu merită să coboare în uitare, iar eu nu voi obosi repetând ceea ce ei au izbutit să exprime mai inspirat şi mai înţelept decât mine.
– Întrebarea asta nu ți-aș fi pus-o, deoarece și eu am exercițiul „fratelui vitreg”, așa încât mă încântă ori de câte ori cineva folosește citatul pentru a fi mai convingător. E o dovadă de pedanterie intelectuală, iar nu de aroganță ori fudulie livrescă. Și, folosindu-l, îmi aduc mereu aminte de vorba lui D. I. Suchianu, criticul nostru de film: „Creierul e un spațiu tabu pe care nu trebuie să-l arăți, fiindcă se strânge lumea.”
Mulțumesc și noroc bun noului tău roman !
––––––––––––––––
1Citat extras din C. Sagan, Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină în întuneric, Ed. Herald, 2015, trad. Alexandru Anghel.