– Ce părere aveți despre intelighenția fudulă a Bucureștilor, cei pentru care cuvântul patrie a devenit reacționar ?
– Oooo, câte aşa avea de spus! Şi cu ce ton! Există un fel de coexistenţă, aparent strict delimitată, între jmekeraşii de după blocuri şi fiţoşii cu aere de culţi ! În realitate, au fix acelaşi profil temperamental, aceeaşi ideologie de şantan! Am avut multe meciuri cu exemplare dintr-astea, pe câteva site-uri, cu un vag profil literar. Ei, şi era suficient să te simtă din afara cercului lor de rafinaţi de ocazie, că se cabrau „ka kaii în răscrucea înfundată” – vorba unui personaj de-al meu, dintr-o carte încă nepublicată, anume: Zgavantzu – scoteau pieptul de oraş în faţă şi începeau miştocăreala lor ieftină, de juni berbanţi, festonaţi la flacăra sacră a culturii, cu dispensă de la biblioteca din dosul pieţii. Mă rog, ăştia erau mai mititei, deci neglijabili. Dar, toţi, cu aere de asfaltangii, defilând, în botinele lor văcsuite, pe autostrada ţivilizaţiei de ultima oră şi ceva. Eternii avangardişti ai cutezanţei nelimitate, făuritori de istorie înnoitoare, ultra-progresistă, liber-schimbistă. Nu se puneau ei cu „opincari” ca noi ! Cu nişte „truditori” ai vremilor revolute, mânuitori de sape, cazmale şi lopeţi.
Ei culţi, noi desculţi !
Da, dar sunt alţii mult mai… dotaţi, mai trecuţi pe la şcoli înalte, mânuitori de vorbe alese, „enteleghenţie” zisă, care, inşi, privesc împrejurimile ca-mpăraţii la mulţimile ! „Mahalaua ineptă”, câh, le răscoală bila instantaneu, când sunt nevoiţi s-o ia în seamă, conjunctural. La fel, alţi corifei de aleasă stirpe, veşnic trăitori în cuibuşorul lor de lux, şobolani de bibliotecă, mai artificiali decât nechezolul de pe vremuri, expunându-şi, marţial, ideile lor de kinogramă, după care e înnebunită protipendada cea firoscoasă, plămădită din acelaşi aluat nedospit. Şi, desigur, cu concepţiuni înalt cosmopolite, cuplate la ţeava de eşapament a marilor idei contemporane. Ce ştim noi, ăştia cantonaţi în tipare caduce ?!…
Sunt vreo trei, cărora nu le fac cinstea de a le pomeni numele – trioletul filosofiei de înaltă ţinută telectuală – slujbaşi ai portofelului şioroşist, care au trecut, cu abilitate, dintr-o barcă în alta, de-a lungul şi de-a latul guvernărilor, mimând principialitatea. Scuipându-şi neamul cel nedemn de luminăţiile lor. Nişte mitocani, nişte flămânzi, nişte asistaţi, plebea asta proletară!… Musai să fie dusă la groapa cu var, căci nu merită să murdărească macadamul lustruit al coanei Ioropa, cu cizmele lor înnoroiate! De parcă nu de aici ar fi supt lapte, ci din ţâţa lu nenea ăla, care speculează bursele de pe tot globul. Şi-şi recrutează mercenari, gurişti şi pamplezirişti, ca să-i pună în practică ideile subversive. Burghezia fandosită a burţii nu se dezminte nicicând.
Dar nu atât inşii cu pricina mă iritară. La urma urmei, dacă nu le pasă de felul cum arată la gazeta de perete a istoriei personale, e treaba lor. Dar m-am simţit adânc jignit de faptul că investisem nelimitată încredere în ideea că un individ atins de aripa formatoare a culturii nu poate să fie decât un fel de apostol al dreptăţii, al adevărului necondiţionat, al înălţimii spirituale. Ei, din momentul în care i-am văzut prostituându-se, am pus punct definitiv naivităţilor mele idealiste. Şi trebuie să recunosc că mă cam doare. Căci am început să privesc cam chiroş la raftul cu cărţi. Drept care, i-am înhăţat pe tipi, în hainele lor scriitoriceşti, frumos pavoazate cu frac, joben şi mănuşiţe albe, de mătasă, şi am făcut un autodafe, în curte, de toată frumuşaţa! M-am simţit răzbunat.
Suntem reacţionari, noi, ăştia care nu urmăm exemplul deştepţilor cu ştaif ioropean? Păi, da, „reacţiunea”, vezi bine, încă dăinuie în mintea leonizilor caragialieni…
Dar să-i lăsăm în plata Domnului, căci nu fac nici cât o ceapă degerată, cu toată abilitatea lor de a mânui vorbele, ca bucătarii ciorbele !
– S-a întâmplat să mai și iubiți în viața asta ?
– Mai întâi trebuie să despachetăm noţiunea în două. Căci una-i iubirea aceea evanescentă, greu definibilă, din zona incontigenţei, a ideii pure de a fi, trăire situată în spaţii trans/terriene, undeva în astralul sufletului de copil naiv, încă neîntinat de glodul abraziv al realităţii. Şi alta, iubirea faţă de o femeie – ceva mai concretă, mai palpabilă, în fine, mai din lume asta, chiar dacă, săvârşind eroarea de a o înălţa în ceruri, rişti să te înşele cu îngerii. A fost o vreme, da, şi pentru una, şi pentru alta. Dar cum veşnicia nu mai e de mult o unitate de măsură pentru scurtimea caraghioasă a vieţii, nu mai sunt chiar în poziţia de a valida formule cam convenţionale, ale celor puţine clipe de fast existenţial. Au fost, s-au dus. E rândul altora să le trăiască. Şi al meu, să uit. Nu-mi plâng soarta pieritoare. O scuip în faţă. Şi cu asta am încheiat socotelile.
– Credeți că iubirea mai poate vindeca lumea de multele-i beteșuguri și umori ?
– Aş încerca să mă desprind de prejudecata târzie în care am eşuat. Inevitabil, aş spune. Să încerc a judeca relativ impasibil lucrurile. Mi-e greu, însă, a da gir accepţiunii că iubirea, ca instituţie formativă, poate să-şi asume atare sarcină. De regulă, iubirea-i egoistă, fie şi în exerciţiul ei de generozitate aplicată. Oricând poate debalansa, transformându-se în ură, şi, încă, în una atroce. Căci relaţia de reciprocitate – afară doar dacă nu luăm în considerare iubirea de sine, dar şi acolo e vorba de un eu şi un alterego! – relaţia, zic, poate fi oricând dinamitată şi, odată întâmplat acest lucru, furtuna devastatoare a reproşurilor devine destructivă. Aş zice că o apropierea amicală, cu norme puţine, dar ferme, e de preferat, până la urmă. În ceea ce mă priveşte, am crezut, cu tărie, în raţiune. În capacitatea ei ultimativă de a aduce omenirea pe drumul binelui general şi al dreptăţii. Dar şi aceasta este, probabil, tot un fel de paradigmă, inventată de către jucăuşul spirit omenesc, în exerciţiu-i gratuit, de generare a unor noţiuni cam dubioase, pe zona eternei manipulări sociale. Cât priveşte lumea… mai bine, lasă!
– Râvniți ca o dorință anume să vi se împlinească neapărat ?