– E un delict astăzi naționalismul ? Până unde ne vor obliga alții să mergem cu corectitudinea politică ?
– Cândva, într-o tinereţe mai ceţoasă, cam luasem şi eu în serios ideea de „globalism”. Sau, cum se spunea pe atunci, de abolire a graniţelor umane, atât geografice, cât şi etnografice. Că, gândeam eu, influenţat de anume indivizi, omu-i om, indiferent în ce loc de pe glob s-ar afla el. Apoi, contactul dintre civilizaţii ar putea duce la netezirea asperităţilor habitudinale. La evitarea conflictelor sângeroase. În teorie, lucrurile arată promiţător. Doar că, iată, practica ne contrazise, de curând, cu tărie şi dispreţ. Nu mai ştiu cine susţinea asta, că mi-a trecut repede, după ce am observat, ieşind în lume, că amestecul fără discernământ al indivizilor, cu concepţii de viaţă complet diferite, duce la anarhie, la diferende ireconciliabile. Păi, chiar şi în familie, dacă s-au aglutinat umori opuse, apoi sigur se va destrăma. Musai să existe o anume „chimie”, cum se mai spune, pentru a se închega cuplul. Aşa şi în ce priveşte „familia cea mare” : amesteci naţiile, Turnul Babel devine, inevitabil, din metaforă biblică, realitate explozivă. Vorba aia : nu se mai înţelege om cu persoană!… Mi-am cuminţit, deci, avânturile sociopate, revenind la consideraţii ceva mai sănătoase.
Naţionalism? Unii imprimă imediat, lângă termen, o notă depreciativă, cu nuanţe şi insinuări de extracţie aproape infracţionale. Dar cine-s acuzatorii ăştia? Indivizii fără casă părintească, fără mitologie personală, fără origini de la care să se revendice. Nişte ai… nimănui! Chiar dacă se pretind ai… lumii, ce să-ţi spun! Care lume? Pune-i să o definească şi îi pierzi de clienţi!
Da, sunt naţionalist, şi? Franţuzii nu-s? Oho! Nemţii? Engliterienii, mai ales… Polonezii, ungurii?… Cu asupra de măsură! Atunci noi de ce-am fi nişte pui de neica-nimeni, fără sentimente de neam? De ce aş lua-o, de capiu, pe cărările pierzaniei, uitându-mi vatra lângă care am văzut lumina zilei ? De ce mi-aş renega mitologia copilăriei, părinţii şi rudele, concetăţenii? De ce mi-aş vinde un tărâm încărcat de sentimente? Că aşa vor parşivii care abia aşteaptă să ne expulzeze din pământurile noastre, pe cei care încă nu şi-au amanetat pielea străinătăţii?
Cât priveşte corectitudinea aia politică, la ei să fie, că văd că tocmai le căzu, venită de prin patagonii, cam greu la rânză!
Şi nu pot să nu-mi amintesc – căci faptele istorice nu mă lasă – de cazierul planetar al eternilor colonialişti, care, azi, ne dau lecţii de democraţie şi corectitudine politică. Le-aş spune, scurt, pe româneşte : hai sictir ! După ce-şi cărară în hambarele lor încăpătoare bogăţiile băştinaşilor de pretutindeni – pe care, fie-i făcură sclavi, fie-i masacrară fără pic de scrupul – şi îşi clădiră catedralele alea impunătoare (căci mita, cu destinaţie divină, poate fi şi o formă de persuasiune teologică şi teleologică); după ce-şi lustruiră cultura aia, a lor, festonată la focul sacru al rafinamentului aristoic; după ce-şi îndestulară burţile şi orgoliile alea, ale lor, de jupani planetari, uite cum se făloşesc acum, suveran, vizavi de noi, eştia, rămaşi în urma progresului atomic!
Apoi, pentru că se cam plictiseau în vâj-vâjul geopolitic al lumii, puseră de o manevră anti-comunistă, pentru că, nu-i aşa?, popoarele în care, finalmente, se întronase atare sistemă, făceau lumea de râs. Lumea lor de magnaţi ai speculaţiilor financiare. Drept care, ne procopsiră cu, de data asta, sistema lor, mai… infailibilă decât persoana sacrosanctă a Papei, aducătoare de fericire la kilotonă-demografică. Şi taman că ne făcură praf, căci, cu ajutorul muhaielelor autohtone, ne-au impus reguli draconice, somându-ne, prin faimoşii cămătari „fe…muişti”, la raderea economică a trecutului, pentru a scăpa de concurenţa pe care le-o cam făceam pe piaţă, prin lumea a treia. Şi, bonus : ne transformară în megatarabe de desfacere pentru otrăvurile lor gastro/entero-colice şi pentru fierăraiele lor scoase din uz. Groapa Glina a Sud-Estului!
Dar ce mă-nfurie foarte tare este ipocrizia mizeră a Vestului, încă de pe vremea când ne tot ameţea cu cânticele de sirenă. Unul dintre ele fiind acela al „drepturilor omului”. O altă incomensurabilă gogoriţă propagandistică. Dacă ieşea vreunul în stradă, să protesteze şi-l înhăţau gaborii – dar ce, la ei nu erau proteste?!… sau ale lor erau elegante ? –, urlau lefegiii Ioropei libere, pe toate gurile şi găurile din dotare. Că iote ce fac ăia cu preţioasa fiinţă umană. În timp ce armatele lor de ocupaţie economică sodomizau Africa fără pic de scrupul, provocând conflicte sângeroase, soldate cu mii de morţi. Ca să nu mai zic în ce hal se violentează cele mai elementare drepturi azi, pe aici, pe la noi, şi-i doare fix în obiectiv pe democraţii lu´ Ocţidentu. În cap cu slujbaşii de mucava ai Brusselului ! Ăia care-s vizavi de vizavarză, lustruind scaunele cu fundul lor preţios, în calitate de amploaiaţi de lux ai coanei Ioropa, de unde ne dau edicte şi ne pun la stâlpul infamiei.
Ticăloşie pe faţă, dar ce Nürnberg al dezmoşteniţilor să judece atare caz de viclenie politikăl !
Oh, dar cât de rrrău se mai sparie junii, cei proaspăt şioroşizaţi, de comunism, unii împrăştiaţi de-a valma, prin lume – soldăţei de plumb ai noilor ideologii, meşterite la Porţi Înalte – , unii pe colo, alţii ciripind agresiv pe-aci, prin teritoriu!!! Ai zice că au văzut stafia lui Hitler, reproiectată pe tavanul astral al Căii Lactee, cum le face bezele eugenice. Sau mă-nşel eu, dar nu cumva repudiatul personaj, tot în istoria glorioasă a Ocţidentului cel supercorect politic îşi are rădăcinile ? A, dar ce-a fost a fost, fie ea şi o nevinovată bombiţă atomică, aruncată în capul japonezilor ! Cam nasol când ai asemine antecedente historice ! Cum să-i convingi pe suspicioşi că raţa-mpunge?! Ei, şi dacă nu se lasă convinşi, pui de-o regie revoluţioneră şi-i fraiereşti cu mare fast ideologic, transformat, ulterior, în frăţietate ioropeană. Că aia, veche, de tip estic, se dovedi – cum şi fu – cam abuzivă. Noroc cu asta, reproiectată în laboratoarele democraţiei de clan, carele ne despuie de tot, în uralele inconştiente ale bursierilor de modă nouă, cărora le umblă stafia aşa-zisului comunism prin ţeastă.
Căci, în fond, despre ce comunism e vorba? Totu-i doar o malversaţiune propagandistică, menită să sparie minţile debile. Urmaşi demni ai activiştilor mccartyşti ! O astfel de societate nici nu a existat, nici nu există, în esenţa ei speculativă. Doza de utopie din vechile teorii ale unui Campanella, Morus, Fourier sau – mai aplicat, ale lui Marx – s-a materializat în simple exerciţii pentru mâna stângă. Drept care variaţiunile pe temă ale diferiţilor încercători au eşuat în dictaturi, mai mult sau mai puţin nocive. Maşinăria biologică, numită om, nu are sădită în genă răbdarea necesară pentru a-şi domoli instinctele ancestrale, în schimbul plierii pe rigori mult prea restrictive pentru hămesitele-i porniri egocentrice. Poate viitorul să reuşească performanţa unei societăţi mai drepte, mai raţionale, mai cuminţi. În cine ştie ce ilustră arhitectură socială, căzută pleaşcă, finalmente, pe uzul raţiunii planetare.
Am făcut această lungă divagaţie pentru ca să nu se creadă că tot poetul e un naiv, cu nouraşi roz sub calotă şi nu percepe decât halucinaţiile din mintea-i plecată cu sorcova la Stanbul!
– Cum v-ați simți dacă nepoții dumneavoastră v-ar spune că sunt homosexuali și că vor să-și oficializeze relațiile în fața ofițerului de stare civilă și/sau a preotului ?
– Sper să nu apuc o astfel de vreme. Să nu se întâmple, nici urmare a nu ştiu cărei dereglări de tip genetic, nici urmare a demenţismului contemporan, care încearcă să legitimeze nefirescul, ca pe o super/revelaţie metafizică, în măsură a salva lumea de la înec. La dracu´, povestea e atât de greţoasă, încât musai te îndeamnă gândul la a detecta altfel de motivaţii în spatele unor aşa absurdităţi jenante. Anume, la manipulări subversive, de fapt. Nicicum la consideraţii, pam, pam!… umanitare! Iar dacă popii, sub influenţa crescândă a establishmentului, vor accepta aşa ceva, atunci îşi vor pierde şi ultima sămânţă de credibilitate în faţa enoriaşilor. Dar mai ştii? Câte evenimente bizare, incredibile nu a cunoscut istoria !… Zic : Doamne fereşte!… făcându-mi cruce cu limba-n gură, deşi-s ateu cu ştate vechi de serviciu!
– Mai e loc și pentru noi, ăștia vechi, în modernismul trășuchiat de azi?
– Mda, iată o întrebare dură! Ar trebuie să privim adevărul în faţă : s-a cam dus vremea respectului faţă de cei aflaţi în zona senectuţii. „Sfatul bătrânilor” nu mai este o instituţie la modă. Deşi noi, ca indivizi, nu prea ne aflăm pe zona aceea. Zicala cu „dacă nu ai bătrâni, să-ţi cumperi”, a cam ieşit şi ea din uz. Azi, cocoşeii cu creasta virilă şi caşul încă necăzut de la gură, pun instant mâna pe cazmale şi lopeţi, ca să-i înhumeze pe incomozii cârcotaşi ai acţiunilor lor exaltate şi să scape, cică, societatea de povara întreţinerii acestora, uitând – căci atâta minte au, ce să le ceri?! – că se auto/condamnă în avans. Nu vor fi tinerei la nesfârşit, ca mâine le vine vremea şi vor deveni, la rândul lor, victimele noilor gropari de „boşorogi”! Asta li-i încâlcitura neuronală, asta li-i educaţia, ăsta li-i profilul moral.
Personal, am traversat existenţa, trecând printr-o serie de întâmplări şocante, de evenimente, destul de dure, uneori. Port adică, în biografia mea zbuciumată, ceva experienţă de viaţă. De nenumărate ori am constatat cât rău pot face acţiunile pripite, nerumegate îndeajuns. Nerăbdarea heirupistă a lucrului făcut în grabă poate ucide, avântul cocoşesc pe baricadele părelniciei pot fi catastrofale. Iată, deci, necesitatea temperanţei, obţinută prin anii cei căraţi în cârca unei vieţi, trăită în toate detaliile ei dramatice. Cum, însă, sfătuitorii şi incitatorii cei lipsiţi de scrupule induc în minţile necoapte idei nocive, cum să mai poţi dialoga în vacarmul adrenalinei, revărsată, din abundenţă, pe zona viscerală a reflexelor condiţionate? Sau ne. Vai ţie, contemporaneitate dereglată ! Vai ţie, istorie veşnic repetitivă !
– Să înțeleg că nu mai avem nicio speranță, că trăim degeaba, noi, generația prinsă între epoci ?
– Sunt un pesimist incurabil. Strigătul acela, al gâştelor sălbatice, de care am pomenit mai sus, m-a alertat îndeajuns ca să mai pot crede în fantasmagoriile fabricate de mintea elucubrantă a omului.
Speranţa moare ultima ?
Da, dar moar e!!!
Iar nouă, poate cei din urmă corifei ai unei lumi, care încă mai credea în valori umane, bine aşezate în canavaua gândirii sănătoase, nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să ne scriem epitaful pe nisipul mişcător al pustiei.
– Ce părere aveți despre intelighenția fudulă a Bucureștilor, cei pentru care cuvântul patrie a devenit reacționar ?