Stau la taclale cu I.P., şi el avocat. Imediat după 1989, când era judecător militar, s-a nimerit să judece „dosarul CPEx”, lotul foştilor membri ai Comitetului Politic Executiv. Televiziunea Română transmitea în direct şedinţele de judecată şi, de câteva ori, m-am aflat şi eu în faţa micului ecran. Telespectatorii se îmbulzeau să-i vadă în boxă pe tiranii care le cartelaseră viaţa. Între timp, părerile s-au schimbat, dar, în fine… „Nici nu fusesem încă desemnat să judec dosarul – îmi povesteşte mai vârstnicul coleg – că ministrul Justiţiei m-a chemat şi mi-a ordonat să-i condamn pe inculpaţii politici la douăzeci de ani închisoare, că din cauza lor românii au suferit de foame şi frig. «Pedeapsă exemplară, domnule !» striga la mine înaltul demnitar. Şi eu ce garanţii voi avea apoi ? l-am întrebat, încercând să-l provoc. «Te vom promova la Tribunalul Suprem, la Secţia militară şi-ţi vom da gradul de general», m-a asigurat în cele din urmă. La final, i-am condamnat la 6 ani închisoare doar pe câţiva, unii au fost achitaţi, iar alţii au primit pedepse cu suspendarea executării. Personajul, care era tot ministru, m-a sunat şi mi-a zis să-mi strâng catrafusele şi să zbor din magistratură, că am întinat nobilele idealuri ale Revoluţiei. L-am înjurat ca la mine acasă, în Bucovina, şi l-am speriat că prima convorbire fusese înregistrată, aşa, să mă răcoresc oleacă, netrebnicul !” Magistratul de odinioară scapă o sudalmă şi-şi şterge fruntea de sudoare. Aducerea aminte a întâmplării l-a surescitat, i-a redeschis o rană nicicând vindecabilă.
Așa scriam în Jurnalul banalității, carte apărută în 2015, la Editura RAO. I.P. din acest fragment este Ion Panaitescu, fost judecător și procuror militar, cu grad de general, actualmente avocat, probabil singurul magistrat din lume care i-a judecat, deodată, pe toți cei care deciseseră soarta țării sale. Din boxă a lipsit „motivat” doar președintele Nicolae Ceaușescu, asasinat judiciar la Târgoviște. Fiindcă lotul CPEx a reprezentat, de fapt, conducerea supremă a partidului-stat.
– Chiar așa, cum de vi s-a repartizat tocmai dumneavoastră dosarul acela, ce vă recomanda ?
– Trebuie să vă reamintesc că, în luna iunie 1990, când am fost desemnat de către Șeful Direcției Instanțelor Militare din Ministerul Justiției – General magistrat Gheorghe Șerbănescu – ca judecător în cauza ce forma obiectul Dosarului membrilor C.P.Ex. al C.C. al P.C.R., principiul repartiției aleatorii a cauzelor era complet necunoscut în România. E de prisos să zic că un șef de Direcție din Ministerul Justiției putea, la acea dată, să detașeze un judecător de la o instanța la alta, dar nu-l putea desemna să intre în compunerea unui complet de judecată de la instanța unde era detașat.
Eram președintele Tribunalului Militar București și poate că această numire ar putea fi dovada încrederii de care mă bucuram din partea lui Teofil Pop – ministrul Justiției -, precum și din partea pomenitului general Șerbănescu. Fiecare dintre cei doi credea că învestirea mea în funcția de președinte de tribunal li se datorează și, la drept vorbind, cam așa era… dar mai credeau și că le-aș fi dator cu ceva pentru aceasta or, aici, după cum vom vedea, nu le-a mers. Până la data numirii mele – mai ales după sinuciderea generalului Gică Popa – „vechea gardă” a judecătorilor tribunalului plecase, Doru Viorel Ursu fusese numit ministru, așa încât și acesta poate fi un motiv pentru mi-a venit rândul să „trec la treabă”. Mi s-a propus să prezidez completul de judecată întrucât generalul Ioan Nistor – judecătorul soților Ceaușescu – fusese recuzat de către toți apărătorii membrilor C.P.Ex. – cererea fiind admisă de către un… țineți-vă bine!, inspector general judecătoresc care fusese, dar nu mai era judecător ! – iar Lt. Col. Gheorghe Ciobotaru, membru al completului condus de incompatibilul Nistor, nu era agreat, mai ales de către generalul Șerbănescu, întrucât, inter alia, comisese „păcatul” de a-i fi achitat pe ofițerii din garda lui Nicolae Ceaușescu. I-am pus în vedere lui Șerbănescu să-l treacă pe d-l Ciobotaru la conducerea completului întrucât numai așa admit să intru judecător în această noua formulă. Toate se petreceau (și) sub neiertătoarele priviri ale presei, iar eu știam că domnul col. Ciobotaru era un judecător onest, inteligent și cultivat. Cu dumnelui n-aveam cum să greșesc. I se aprobase să iasă din complet și nu mică i-a fost mirarea când a văzut că i s-a ordonat „La loc comanda!” Târziu, i-am mărturisit că eu am fost cel care i-a stricat socotelile… Intenționase să treacă în rezervă. Cred și acum, că numirea în acel complet de judecată s-a datorat „îndatorării” mele cu zisa funcție de președinte de către Șerbănescu și Teofil Pop. Fiecare dintre ei trebuia să se asigure că lotul C.P.Ex. va fi condamnat exemplar – 20 de ani! – nu pentru infracțiunea de genocid, ci pentru infracțiunea de omor deosebit de grav.
– Asta se întâmpla în 1990, nu ? Câți ani aveați atunci și cum era atmosfera în instanță, se auzea în sală vuietul turbat al străzii, al pieței vindicative ?
– În iunie 1990 împlinisem 40 de ani, așa încât n-aș zice că eram prea tânăr pentru asemenea cauză. Apoi, parafrazându-l pe împărat și precum cunoașteți prea bine, în justiție se îmbătrânește rapid – nu numai ca parte, ci și, mai ales, ca procuror sau judecător.
Revenind la întrebare, îmi amintesc că la Tribunalul Militar București atmosfera era cam tulbure, cam neașezată. Mai întâi, trebuie să spun că mi-am îndeplinit îndatoririle legate de Revoluția din 1989 alături de toți judecătorii militari din București, în cazarma din Calea Plevnei nr. 145 – unde am asigurat, împreună de o grupă de militari din Comenduirea Garnizoanei, paza permanentă a obiectivului format din sediul instanței și anexe. Nu s-a tras niciun un foc de armă și nu s-au produs evenimente deosebite, raportez ! După ce s-au mai liniștit lucrurile, unii dintre judecători – mr. Ștefan Dănilă, cpt. Nicolae Smaranda și dedesubtiscălitul – au cerut ministrului Justiției, abrogrea urgentă a disp. art. 29 din Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968 și eliminarea asesorilor populari din completurile de judecată ale instanțelor militare. Gestul, cam abrupt, recunosc, a fost taxat drept impertinență și „nepermisă permisiune” de către minister. După cum știți, sus-zisa lege a fost abrogată, urgent… cam prin 1992, așa încât completul de judecată în primă instanță a „Dosarului nr. 126/1990 -al Tribunalului Militar Teritorial București – privind pe inc. Constantin Dăscălescu ș.a.” a fost format tot din doi judecători militari și trei asesori – din care, unul era colonel de infanterie, altul, colonel de artilerie, iar al treilea, colonel inginer. La rigoare, domnii asesori puteau să ne majoreze. Fiecare dintre noi e liber să-și imagineze cam în ce scop au fost introduși – ca majoritate – asesorii populari în compunerea completurilor de judecată la tribunalele militare.
Odată intrat în acest complet, am convenit (numai) cu domnul colonel Ciubotaru să ignorăm toate, dar absolut toate zgomotele și perturbațiile ce însoțeau judecata, indiferent dacă erau pozitive sau negative; indiferent dacă ar fi parvenit de sus sau de jos; din stânga sau din dreapta. Pe de o parte.
Pe de altă parte, am hotărât să păstrăm absolut secretul deliberării pe toată durata procesului, dar, mai ales, văzând că până la schimbarea completului, murise, în arest preventiv, fostul Președinte al Marii Adunări Naționale – Nicolae Giosan -, ne-am angajat să facem tot ce legea ne permitea astfel încât, la apelul pentru pronunțare, să nu mai „lipsească” nimeni. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu – Tatăl Ceresc, nu Dumitru Popescu ! -, așa a fost. Cu alte cuvinte, am revocat măsura preventivă a arestării inculpaților – îndeosebi în cazul celor cu tensiuni arteriale primejdioase -, am încuviințat internarea altora, am eliberat de sub sechestru sumele de bani ori alte bunuri necesare traiului zilnic al aparținătorilor aflați în „întreținerea” inculpaților, iar din Nürnberg-ul românesc, sau din procesul comunismului, ori alte bazaconii și scorneli, așa cum propaganda oficială încerca să vândă procesul opiniei publice, cauza s-a transformat într-un proces european avant la lettre.
Personal, am crezut că încă mai puteam transforma judecarea cauzei dintr-o anticipată – de către unii – răzbunare sângeroasă, într-un proces, așezat pe normele de procedură, calm, civilizat. De pildă, la unul dintre termene, înainte de începerea ședinței de judecată, în prezența gărzilor, am avut o întâlnire, în biroul meu, cu generalul Constantin Olteanu – fost ministru al Apărării Naționale. M-a abordat militărește: „Domnule locotenent-colonel, la ce fel de judecată să ne așteptăm?” Știa cum fuseseră judecați Manea Mănescu, Ioan Dincă, Emil Bobu și Tudor Postelnicu. I-am răspuns, nu puteam altfel !, că toți inculpații vor avea parte de un proces drept, pe bază de probe și fără vreo conotație ideologică, iar judecătorii nu se vor lăsa seduși de alte sirene înșelătoare. Această audiență, pe care unii iezuiți ai procedurii penale ar trata-o cu scârbă, a contribuit la instalarea calmului printre inculpați – mulți dintre ei suferinzi. Chiar dacă cele ce precedă ar fi taxate (și) ca lipsă de modestie, în context, eu zic să fie modest cine are motive. Să arate alții că au procedat mai bine în condiții identice!
În rest, atmosfera post-revoluționară făcea să vibreze și pereții instanței, uneori. Primeam la dosar, bunăoară, memorii disperate ale unor simpatizanți ai inculpaților după cum alții, n-aș putea să le zic tot simpatizanți, cereau, mi se pare, o pușcă, gloanțe suficiente și încuviințarea unei vizite private în celularul de la Jilava. Ca în 1941.
Altfel, ne scriau preoți, actori, literați, științifici, doamne exaltate, foști membri „ceape” – cărora, după opinia lor, prin hotărâre, ar fi trebuit să le restituim pământul, recoltele, animalele, zilele, anii și viața pierdute la colectiv, tineri care ne rugau frumos „…când mai e condiții pentru adevărata revoluție să-i anunțăm că vin” etc. ejusdem farinae.