– Ce-ți doreai să te faci în visele tale de copil, scriitor sau fotbalist ?
– În şcoala primară am cochetat cu ipostaza unui cavaler care îşi salvează o colegă de clasă de primejdii crâncene, de care ea nici măcar nu are idee. Ca dovadă a masochismului care ne unge osiile, colega era o pârâcioasă tocilară şi roasă pe dinăuntru de ranchiuni. Şi nici frumuşică nu era (pe naiba, ajunge cu eufemismele, era chiar boccie), ceea ce dă dreptul oricui să-mi pună la îndoială discernământul. Pe urmă lucrurile au mers uşor, iar de prin gimnaziu încolo am decis că vreau să fiu Johan Cruyff. Tatonasem şi o prezumtivă carieră de zoolog, dar abandonasem la aflarea a două veşti proaste: că nu exista facultate de zoologie şi că, pentru a te ocupa de animale, trebuia să studiezi în prealabil omul. Am rămas la Cruyff şi la felul lui misterios de-a coborî din când în când printre muritori.
– Cum de ai ales engleza și cum era studenția atunci, când tinerii nu erau într-atât de frumoși și liberi ca azi ?
– Mi-a plăcut engleza de mic şi mi-am dat seama că, de prin a cincea, începusem s-o vorbesc decent. Îmi părea rău că nu pornisem mai devreme – azi, o mulţime de copii vorbesc engleză la trei-patru ani, ceea ce e minunat, mai ales dacă nu-şi uită limba proprie. Profesoara din clasa a cincea, o femeie adorabilă, dar fără putere în faţa zurbagiilor care eram, a remarcat că pronunţam frumos şi, din câte ţin minte, chiar mi-a prezis că o să am de-a face mult şi bine cu engleza. Mă bucur că a avut dreptate. Examenul la facultate a fost greu-greu, fiindcă l-am dat alături de tineri valoroşi şi proveniţi (nu toţi, dar destui) din familii cu nume grele. Am avut în an cu mine copii de profesori universitari, de scriitori, de critici literari notorii, de miniştri, de cântăreţi de muzică populară, de filozofi, de actori şi actriţe cu faimă etc. Trupă tare. Poate par caraghios, dar cred că, măcar în forul nostru intim, am fost la fel de liberi (pentru „frumoşi” nu bag mâna în foc) ca studenţii de astăzi. Ne-au lipsit variantele de loisir pe care le are studentul de acum, ne-au lipsit sursele de informare rapidă care astăzi sunt la îndemâna oricui şi, cel mai mult, ne-a lipsit putinţa de-a pleca în clipa când voiam să schimbăm aerul României pe un aer mai vestic. Sper că reuşesc să nu dau o imagine idilică. Am avut şi noi chiulangii, am avut inşi superficiali, am avut repetenţi, am avut fete care preferau cearşaful bibliotecii, am avut de toate. Şi, cu puţine excepţii, n-am fost integralişti sau serioşi până la nevroză. Am avut corigenţe, examene amânate, chefuri năprasnice, derapaje şi perioade de confuzie. Dar, fireşte, a fost frumos fiindcă aveam douăzeci şi un pic de ani.
– De ce ai spus cândva că „Unde ai băut primul pahar cu apă trebuie să-l bei și pe ultimul ”?
– Oricât mi-aş fi dorit, expresia nu-mi aparţine. E a medicului Radu Dop, un om ales, pe care am avut privilegiul să-l cunosc şi să-l am invitat pe când făceam emisiuni radio la RFI. De la dumnealui ştiu vorba asta, pe care mă grăbesc s-o contrasemnez. Mi se pare că eşti cumva dator locului unde ai venit pe lume, mai ales când are o atât de mare doză de pitoresc (şi melancolie, spre a-i face o reverenţă lui Andrei Pleşu).
– Ce a însemnat pentru tine experiența lugojeană, anii aceia de dascăl al unor elevi puțin mai mici decât tine ?
– Cei patru ani şi ceva de catedră făgeţeană m-au adus în situaţia de-a plânge ca un caraghios când m-am despărţit de oamenii de acolo – elevi, colegi de cancelarie, prieteni. După un an şi ceva de predat la Făget, am făcut un lucru de negândit pentru alţii: am refuzat o catedră la Lugoj (oraşele mai mari erau blocate, nu existau posturi) de dragul elevilor cu care pornisem la drum şi de care n-am vrut să mă despart. Mătuşa la care stăteam şi-a făcut câteva rânduri de cruci aproape pravoslavnice şi a simţit nevoia să-mi ia temperatura. Am făcut mai departe naveta cu o maşină de muncitori în construcţii şi am rămas la Făget. De dragul oamenilor de acolo şi al felului cum m-au făcut să mă simt al lor. E un lucru pe care n-o să-l uit niciodată. Cât despre orele în sine, erau amuzante mai ales la clasele de liceu, când între mine şi elevi era o diferenţă de cinci-şase ani. Mulţi mă tutuiau şi mă însoţeau la petreceri, la zile onomastice şi la „rugi” (sărbătorile satelor şi comunelor). Eram un fel de tampon, cu păr lung, blugi şi discuri cu Paul Simon, între clase şi cancelarie.
– Radu, să-l credem pe Traian Băsescu când zice că învățământul românesc scoate numai tâmpiți ?
– Dac-ar fi să-l credem în totalitate, ar însemna că facem parte dintre ei. Or, putem presupune că nu este aşa, deşi şcoala a scos, nu-i vorbă, şi tâmpiţi. (În subsidiar, se mai poate pune o întrebare: Care e vina şcolii, că nu i-a deşteptat pe tâmpiţi sau că i-a tâmpit pe deştepţi?) Totuşi, mi se pare sub nivelul nostru să răspundem cu judecăţi excesive unor excese venite din partea cuiva care, cel puţin la începuturi, nu a fost un intim al nuanţelor. Sigur, e o afirmaţie hazardată şi voit scandaloasă. Mutasis mutandis, nu-i văd pe americani ridicând trei mii de kilometri de zid la graniţa cu Mexicul doar fiindcă aşa a spus Trump în campanie.
– Unde erai când s-au răsucit regimurile politice și ce iluzii ți-ai făcut în primele zile de libertate?