– Ți-ar fi plăcut să trăiești în alte timpuri ?
– Am făcut destule vizite literare în alte vremi. În câteva dintre ele am fost chiar ghid (Cu inima smulsă din piept, Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri), în celelalte m-am comportat ca orice turist cultural intrat în tunelul timpului. Am văzut, am mirosit, am auzit şi acum pot spune în deplină cunoştinţă de cauză: habar n-am. De ce? Fiindcă nu mi-e clar cum trebuie făcut plonjonul în timp. De pildă, cum m-aş trezi în Anglia Revoluţiei Industriale? Cu dotarea şi setul de valori de acum, sau preluându-le cumva, nu se ştie cum, pe cele de atunci şi de acolo? Dacă mă întorc în Renaşterea florentină, o fac cu deprinderile şi acumulările din 2017 sau dându-mă peste cap şi schimbându-mă într-un om al locului şi al timpului trecut? Sigur, astea sunt alinturi. Până la urmă, un răspuns ferm ar fi că mă mulţumesc cu România de azi. Cred că ne potrivim, deşi semănăm destul de puţin. A, că e mai frumos la Ravello decât la Sântimbru? Că e mai bună mâncarea la Lyon decât la Vadu Oii? Şi ce dacă? Firele care mă leagă de locul ăsta nu se rup din cauza unor gusturi şi rafinamente, deşi cunosc destui care mi-ar râde în nas pentru afirmaţia asta.
– Ce îi lipsește României azi ca să fie mai prietenoasă cu cetățenii ei?
– Mai degrabă îi prisosesc nişte lucruri. De fapt, nişte oameni. Câtă vreme conducătorii noştri par rezultanta selecţiei negative, nu putem vorbi de împrietenire cu cetăţenii. Câtă vreme se fură pe rupte, iar cei care sunt pedepsiţi nu sunt hoţii, ci cei care divulgă hoţia, ostilitatea e la ea acasă. Câtă vreme plagiatul e trecut cu vederea, iar detenţia se relaxează şi se relativizează (prin simulacrul literaturii penitenciare), e cu neputinţă să nu avem o populaţie scindată, confuză şi la cheremul demonilor interni. Drumul spre erdoganizare e deschis de cei care jupânesc astăzi peste România şi îşi bat joc de ea. Să avem Vladimir Putintică răbdare.
– Scrii ușor, ai o rețetă anume? Ce îi trebuie unui scriitor ?
– Depinde. Am pagini care curg din mine ca din izvor şi pagini pentru a căror naştere e nevoie de un conclav de moaşte. Uneori scriu lejer şi simt că iese exact ce vreau să iasă. Alteori revin şi – rar, totuşi – renunţ. Arunc la coş şi o iau de la capăt. Am şi o carte scrisă pe sfert şi abandonată, după două tentative de refacere. Simt că e în continuare acolo ceva care sună distonant, care nu se leagă cum trebuie. Iar lucrul ăsta nu e valabil doar pentru cărţi, ci şi pentru articolele mai lungi sau mai scurte din ziarele şi revistele la care scriu. Câteodată jucăria merge ceas, alteori simt cum intru cu atelajul în nisip. Ce îi trebuie unui scriitor? Răspunsurile variază de la „muză” la „cafea şi ţigări” şi de la „linişte de catedrală” la „libertate financiară”. Câte bordeie, atâtea obiceie. Necesităţile unui congolez nu se suprapun celor ale unui provensal. Indianul are nevoie de ceva, danezul de altceva. În ce mă priveşte, am nevoie de sănătate (mintală plus trupească) şi de zbucium lăuntric. De nelinişte. Neliniştea gândurilor, a ideilor, a întâlnirilor care pot rodi în cărţi. Şi spun asta fără să asum postura unui ins sfâşiat de crize şi gata să erupă apocaliptic (napocaliptic dacă e din Cluj). Nu sunt un inspirat, un tenebros sau un exaltat, ci un meşteşugar care încearcă să pună pe lume lucruri de care să nu se ruşineze.
– Dacă ai fi Daum, ce ai face acum, după înfrângerea usturătoare cu Polonia ?
– Întrebarea a rămas actuală, deşi răspunsul meu a întârziat. A rămas actuală fiindcă între timp Polonia ne-a mai bătut o dată. Tot fără dubiu. N-a mai usturat, dar a pişcat. Christoph Daum a fost un simulacru de soluţie pentru un simulacru de echipă naţională. Nu e vina lui că a venit. În fond, era invitat să reintre în circuit (ca selecţioner, nu oricum) după trei ani de şomaj şi în temeiul unui contract pe care nu i l-ar fi oferit nimeni altcineva. Conducerea FRF a compromis ideea de „marfă nemţească” şi de „domn străin” când a ales un singur om pentru reformarea unui întreg sistem. Apariţiile mesianice în fotbal sunt simple himere astăzi. În plus, Daum nu pare să aibă anvergura şi fermitatea unui reformator. Stă dovadă uşurinţa cu care a acceptat să devină portavocea lui Răzvan Burleanu. Nu mă număr printre cei care strigă „Român pentru români” şi n-o să am niciodată inflamări gongoric-patriotarde. Pe de altă parte, ştiu că selecţionerul străin nu e nicăieri în lume o garanţie. Hiddink a dat rezultate bune în Coreea de Sud, Capello n-a făcut mare brânză în Rusia. Sunt multe lucruri care intră în discuţie aici. Revenind la Daum, principalul reproş pe care i-l fac nu e că nu demisionează (câinele are obiceiul de-a rămâne la măcelar), ci fuga de realitate pe care a practicat-o încă de la primele declaraţii şi gogoşile pe care ni le-a turnat fără să clipească. Naţionala joacă în continuare ponosit şi fără idei. Asta şi fiindcă nivelul continuă să coboare de la România 1994-1998 încoace. Fiecare generaţie fotbalistică ne face s-o regretăm pe precedenta, pe care iniţial o veştejiserăm şi căreia îi reproşaserăm epigonismul.
– Nu ți-e dor de atmosfera de la Timișoara, din vremurile în care „Poli” o învingea pe Atletico Madrid ?
– Mai e vorbă? Sigur că mi-e dor. Atât de dor, încât am amintit de atmosfera aceea într-o proză din Am fost cândva femeie de onoare, cel mai nou volum pe care l-am publicat la Humanitas. Poli-Atletico Madrid intră pentru mine într-o serie deschisă în 1978 de un Poli-Steaua 4-1 (cu o apariţie fulminantă a lui Giuchici în ultimul sfert de oră) şi continuată de Poli-Dinamo 2-1 în 1987 (în ciuda arbitrului Grigore Macavei) sau de Poli-Steaua 1-8 din 2004 (când stadionul s-a clătinat pe scara Richter la golul înscris de Buia din penalty la 0-8). Ştiu însă – şi o ştiu şi alţi suporteri ai Timişoarei – că am acceptat multă vreme să trăim într-o iluzie şi să girăm cu iubirea noastră alcătuiri care nu aveau legătură cu Poli. Ne-am minţit singuri ştiind prea bine ce facem, am înfiat orfani identitari şi ne-am grăbit să-i proclamăm drept noii noştri idoli. Sistemul de adopţii şi de escrocherii sentimentale trebuia să se deşire la un moment dat. Poli ACS (adică o echipă căreia ar fi onest să i se spună Recaşoara) a însemnat falimentul acestui bal mascat de prost gust. Politehnica ASU Timişoara, echipa suporterilor, pornită din Liga a V-a, poate fi în schimb veritabilul plămân fotbalistic al Timişoarei. Alături de ea, celălalt plămân s-ar putea numi Ripensia. Am spus „poate fi” şi „s-ar putea numi” fiindcă m-am fript de prea multe ori cu ciorba certitudinilor.
– Mai are nevoie cineva de cărțile noastre ?
– Crezi că altfel le-am scrie? Sigur, primii care au nevoie de ele suntem noi înşine. Dar mai sunt şi alţii. Pe de o parte, există scriitori care şi-au format un public pe care nu-şi permit să-l trădeze, indiferent dacă scot o carte nouă din şase în şase luni sau din trei în trei ani. Sistemul de aşteptări a fost creat şi trebuie să producă. Pe de altă parte, scriem şi pentru viaţa noastră, pentru rostul nostru de călăuză, de aventurier, de acrobat al timpurilor şi întâmplărilor. Avem, oricum, alibiul lui Miron Costin, după care „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. Unde mai pui că o lume fără cărţi şi fără poveşti e o planetă căreia i-ai luat apa şi i-ai lăsat uscatul.
– Un gând de final, de interviu, desigur ?
– Să nu ne lăsăm inimile să ni se usuce.