Este medic psihiatru. Scormonitor prin mințile oamenilor, adică. Dar și poetă. Scormonitor și prin propriul său suflet, carevasăzică. În prefața de la volumul de versuri Fă o lume pentru mine1, Alex. Ștefănescu notează că poezia autoarei are o „stranie originalitate”, dar și o „expresivitate violentă”. „Poemele ei, observă același critic literar, sunt idei trăite.Trăite cu o intensitate care mi-aduce aminte de Emily Dickinson din literatura străină și de Magda Isanos din literatura română. (…)
În tot ceea ce scrie, Simona Trifu are o nostalgie a măreției. Ea se scutură de meschinăria vieții de fiecare zi ca de atingerea unui șarpe. Viețuitoarea pe care ar putea să și-o înscrie pe blazonul ei de poetă este vulturul. (…)
Mă bucur că există o poetă ca Simona Trifu, chiar dacă am aflat de puțină vreme de existența ei. Mă bucur că a făcut o lume și pentru mine”.
– Cum se poate împăca poezia cu psihiatria ? Poți face poezie din psihiatrie ? Sau psihiatrie cu poezie ?
– Psihiatria este asemuită ramurilor „mai umaniste” ale medicinii, un tărâm amprentat de conotații literare și care suscită imaginarul. Poate și datorită faptului că în suferința psihică rezidă o imensă forța. Răni narcisice vechi și structurări traumatice determină scrieri bogate, incursiuni în dimensiuni nebănuite. Sunt binecunoscute asocierile între literatură și bipolaritate, între film și creșterea imaginației și creativității, în varianta unui interior prea încărcat, exteriorizat în versuri care suscită sau în metafore cinematografice ample. Nebunia și arta au fost asociate, de asemenea, ca și când s-ar potența reciproc. Probabil filonul comun este reprezentat de resursele inconștientului, care cumva își rupe zăgazurile când se exprimă în boală.
În principiu, nu e corect să faci poezie din psihiatrie. Deplasarea suferinței unui individ din tărâmul concret în acela al metaforicului face sens atunci când și cel în cauză îngăduie. Chintesența sublimării ca mecanism apare când ridici suferința psihologică la rang de virtute. Dar decizia și putința de a trece de la psihiatrie la poezie trebuie să aparțină pacientului însuși. Pacienții sunt uneori mai abili decât noi, specialiștii, tămăduitorii lor. Știu să conducă implicit un demers, astfel încât să te învețe întocmai acea cale a vindecării care i se potrivește cel mai bine. Poți face poezie din psihiatrie dacă pacientul își dorește asta cu adevărat și te ia simbolic de mână și te duce într-acolo. Putința de a metaforiza, de a sublima, de a transcede, de a te dărui artei aparține celui în mintea căruia a luat naștere pentru prima dată fenomenul.
După cum nu sunt corecte nici încercările excesive de a psihanaliza orice operă de artă. Voi da un exemplu banal, care m-a marcat în ani de experiență. Întrebarea psihiatrului Gheorghe Ionescu către Nichita Stănescu: „Ce ați vrut să spuneți în poezia X?” (istorisire ce deține nota unui divertisment dintr-un curs al profesorului, ținut prin anii ’92). Atunci, Nichita l-a privit fix în ochi și a afirmat instant: „Dar credeți că eu mai știu?” Cumva, de-abia acum, peste ani, am înțeles răspunsul în dimensiunea lui profundă. Dincolo de platitudine, este un răspuns trufaș și mândru. Cuvinte ce apără o întreagă lume subiectivă a poeziei, în manieră profundă, prin negare și inducerea perplexității în celălalt: Oare, tu, psihiatru, chiar crezi că le poți ști pe toate? Chiar crezi că mintea ta poate pătrunde oriunde și poate înlocui orice? Instrumentul analitic în sine, gândirea psihiatrului nu are dreptul să se subscrie inefabilului unei poezii și este o eroare cu ispășire amară, cum ar spune Thomas Mann (afirmația este o parafrazare, pe care îmi permit să o fac), să vrei să rupi laurii din cununa de aur a artei și să o circumscrii în psihiatrie.
Există tendințe moderne la care psihiatri și psihanaliști rafinați subscriu, de a face întâlniri pe un tărâm dual, în care se interpretează filme, cărți, evenimente sociale, situații de viață, ca pe o alegorie în sine. Dincolo de asta, poezia presupune un inexplicabil, care semnifică o invitație la ceva de nerefuzat. Uneori, cuvintele se potrivesc pur și simplu, ca formă și sens non analitic. Sensul artei nu este neapărat conștient sau conștientizabil. Nu întotdeauna un poet este în contact cu sensurile multiple stârnite de rândurile sale. Și aceasta este arta pură. Spre deosebire de psihiatru, care trebuie să fie într-un permanent contact cu sensul și scopul intervențiilor sale.
– Ce îl determină pe un tânăr să îmbrățișeze cariera de medic psihiatru?
– Alegerea de a fi psihiatru nu este întotdeuna una asumată. Poate fi și întâmplătoare într-un anumit moment al existenței cuiva, după care cel în cauză se străduiește să îi dea un sens, în conformitate cu personalitatea sa, ce poate fi structurată mai riguros științific sau mai eclectic artistic.
Zilele trecute, am auzit un coleg, cu 35 de ani de experiență în psihiatrie, afirmând cu înfumurare în fața unui tătic speriat că fiica sa de 19 ani se află la debutul unei tulburări psihice: „Eu simt, știu și aflu mai totdeauna ce se întâmplă în capul pacienților mei”. Fraza în sine sperie și sugerează o forță implicită și mecanisme supranaturale de stăpânire și controlare a fenomenului. Oricât de non-etic ar părea uneori, într-un colț ascuns poate exista o fantazare de tipul dorinței de manipulare. Mai corect spus, convingerea celui în cauză că astfel oficializează o manipulare pe care oricum o făcea. În condițiile în care suntem de acord cu faptul că manipularea, ca fenomen al minții cuiva sau ca fenomen social, nu reprezintă neapărat ceva rău.
În alte situații este vorba de dorința de a afla și de a înțelege ce se întâmplă în tine însuți, bine sau rău. Nevoia de a te repara pe tine sau pe cineva drag. Alte motivații pot friza fascinația pentru lucrul pe dimensiunea abstracțiunilor și abstractizării sau credința că esența omului este în creier. Poate nu întâmplător, mulți oameni, pacienți, potențiali pacienți sau indivizi care nu au avut de-a face în viața lor cu psihiatria se roagă astfel: „Doamne, să mă îmbolnăvesc oricum, dar numai la cap, nu!”
– Nu îți este teamă de incursiunile astea preazilnice în mintea omului?
– A te imersiona prea mult sau prea des în mintea și / sau în sufletul cuiva nu este diferită ca trăire față de ceea ce simți în orice altă specialitate medicală în care te confrunți mai mult sau mai puțin cu suferința umană, atât cât te lasă propriile bariere sanogene, în ceea ce privește putința de a ajuta, fără să te contaminezi și fără să te sfărâmi la contactul cu destructurarea.
Psihiatria autentică presupune o situare dincolo de nivelul descriptiv simptomatologic și sindromologic, în care cuantifici și clasifici prezența sau absența unor criterii. Specialiștii tineri au propriul Eu, dibace meșteșugit în analize didactice, acele ore de dezvoltare personală ce te învață să îți definești instrumentul intern de lucru, care, în cazul psihiatriei, nu este altul decât propria gândire și propriul suflet. Mintea unui om aflat în suferință psihică, în boală și destructurare mintală, deține în sine o forță. Similară metaforic cu forța haosului primordial. Iar funcția ta de specialist psi este aceea de a organiza ceva acolo unde există destructurarea. Sigur că toate medicamentele psihotrope funcționează ca background farmacologic, în absența căruia această interacțiune nu are șanse de izbândă.
Mintea psihiatrului trebuie să funcționeze într-o asemenea manieră încât incursiunea într-un celalalt, aflat în suferință mintală sau boală psihică, să se pună în acțiune instantanee, prin empatie și putință de proiecție. După cum este la fel de important să rămână o zonă neaflată în contagiune emoțională cu celălalt, Eul observator, care să poată interveni, evalua, repara dintr-o postură exterioară și obiectivă. Atâta timp cât un astfel de instrument al minții unui psihiatru este integru, nu există riscul de a te lăsa contaminat de durere într-o manieră mai mare decât ar exista pentru orice alt medic ce are în menirea sa să ajute, să salveze și, dacă nu poate, măcar să aline suferința.
– Cum este să scormonești mereu omul, conștientul și inconștientul lui?
––––
1Editura Business ADVISER, 2016