– Așadar, Fănuță pleca la armată, cu niște vise înghesuite într-o valiză de lemn. Cu ce s-a întors de acolo ? Mă întreb adesea dacă stagiul ăla militar ne-a folosit la ceva… Spre deosebire de tine, terist, eu am stat cătană un an și jumătate, și încă nu am găsit un răspuns lămuritor pe de-a-ntregul…
– Armata a fost cea mai lungă perioadă, all times, ca să mă englezesc nițel, în care am lipsit de acasă. Mi-am revăzut după șase luni satul natal, și asta pentru că ni s-a dat și nouă, teriștilor, dreptul de a pleca în concediu, drept pe care cei dinaintea noastră nu-l avuseseră. A fost ca un fel de pușcărie armata! Chiar mă gândeam, când eram de santinelă, ceea ce s-a întâmplat zi și noapte, cu opt ore de pauză între schimburi, aproape o iarnă întreagă, la minus 30 de grade afară, mă gândeam, ziceam, să mă împușc într-un picior, ca să scap. Te rog să mă crezi că nu literaturizez.
Ultimele două luni, petrecute în corturi, pe malul unui râu din apropierea satului lui Nicolae Labiș, au compensat din plin lunga perioadă de…detenție. Erau zile în care umblam cu pușca în spate prin păduri și pe dealuri fără să-mi pese de nimic. Mai coboram uneori în Mălini, la casa lui Labiș, ca să stau de vorbă cu poetul. Peste numai doi ani, în timpul studenției, aveam să-i cunosc părinții, care locuiau în București. M-a dus la ei o fată din Mălini, colegă de facultate cu mine și vecină în copilărie cu dumnealor.
– Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Te-ai întors bărbat din armată, așa cum se spunea în vremea aia ? Ai trăit revelația propriei tale descoperiri ? Eu, de pildă, în orele alea parcă fără sfârșit, când eram santinelă, m-am trezit brusc matur, cu griji și frământări, cu orizonturi deslușibile, mi-am văzut, mai clar ca oriunde și oricând, locul, rostul.
– Nu m-am simțit mai bărbat, ci doar mai liber, atât de liber încât aș fi putut să zbor, dacă-mi puneam în gând. Chiar ziceam să-mi fac din valiză două aripi de lemn și să apar acasă ca un bărzoi ce s-a pierdut de stol. Nu eram speriat de ceea ce pățise Meșterul Manole, ci de ce ar fi putut să spună tata văzând că m-am întors fără valiză, care nu era a noastră, fusese împrumutată de la un vecin. Cu toate că am ratat ocazia de a zbura, am păstrat pentru tot restul vieții gustul libertății de atunci. Niciuna dintre libertățile de mai târziu n-a egalat-o și n-o va egala probabil niciodată pe cea din jumătatea aceea de vară, căci atât mai rămăsese, când așteptam să înceapă studenția, umblând desculț pe miriștile din preajma satului natal, numărând până aproape de revărsatul zorilor stelele ce ne priveau din depărtările cerului, pe mine și pe fata ce mă însoțea noapte de noapte, ca nu cumva să mi se facă frică de întuneric, mi se făcea uneori, însă numai de întunericul din ochii ei, aș fi vrut să-mi petrec toată viața așa, pentru că-n vara aceea aveam totul, fără să am nimic, știam, parcă știam că n-o să mai am nicicând atât de mult ca atunci. Și, într-adevăr, n-am mai avut !
– Zborul te-a dus totuși în Copou, departe de casă. Mie, studenția mi s-a părut un basm, chiar nu-mi venea să cred că sunt mai bun decât ceilalți 24 de candidați cu care mă bătusem pentru un loc. Însă, după primele cursuri, m-am temut că nu voi fi în stare să învăț zecile de dictoane și adagii latine, sutele de instituții de drept… Am trăit cu spaimă câteva luni, mă speria perspectiva eșecului, mă obseda ratarea lui Jude neștiutul, personajul hardyan… dacă și eu voi păți ca el ? Pe tine nu te-au cuprins astfel de frici atunci ?
– N-aveam timp să mă gândesc la viitor, eram prea ocupat cu prezentul. Asta nu înseamnă că nu-mi dădeau și mie târcoale tot felul de frici. Faptul că-i cunoșteam pe majoritatea colegilor de an din timpul celor nouă luni de armată făcea ca frica de studenție să fie cea mai mică dintre ele. Frica de oraș mă neliniștea cel mai mult. Trăisem un pătrar la Alexandria, care era, pe vremea aceea, o comună ceva mai mare. Cum aveam să conving un ditamai orașul ca Iașiul să se poarte cu blândețe cu mine, chiar cu milă, să-mi accepte și chiar să-mi ierte îngândurările și stângăciile? Eram băiatul unei femei din Teleorman, care nu știa carte, și-al unui bărbat din același loc, ce fusese doar patru ani la școală, cât să învețe să scrie și să citească, și eu umblam pe străzile capitalei Moldovei cu dorința ascunsă de a călca pe urmele celor despre care învățasem la școală! Adică Mihai Eminescu. Adică Ion Creangă. Adică Mihail Sadoveanu. Adică George Topârceanu. Mi-era și rușine de gândurile mele, însă rușinea îmi dădea, în mod paradoxal, curaj, făcându-mă să merg înainte. Și-am mers, până m-am pomenit citind din creațiile mele în cenaclul Junimea, într-o încăpere largă și luminoasă a Casei Pogor, cu însăși umbra lui Vasile Pogor de față. Apoi publicând în Convorbiri Literare, unde-am ajuns printr-o ușă a sufletului lui Ioanid Romanescu. Of, Doamne, prin ce parte a cerului o fi hălăduind acum acest om atât de frumos ?! După asta, prin nu știu ce întâmplare, iată-mă redactor șef al revistei Opinia Studențească. Pot spune că, deopotrivă cu facultatea de drept, am urmat la Iași și cursurile facultății Opinia. Le-am absolvit în același timp, dar cu mai multă tragere de inimă parcă pentru a doua.
– Nu știu alții cum sunt, dar eu m-aș întoarce oricând în timpul studenției mele și, zău, n-aș mai zbughi-o de acolo. Seminarii, cursuri, patrulatere, sesiuni de examen, atmosferă de cămin, brigăzi artistice, prietenii, dar, îndeosebi, practici agricole… Ce atmosferă, chiar am fost niște generații norocoase ! Pe cei de azi mai că-mi vine să-i compătimesc, studenția lor este lipsită de poezie, de scânteie, iar viitorul le este incert, nu crezi ?
– Eu cred că tinerețea e frumoasă oricând. Lucrul ăsta nu ține de vremuri, ci de cei care au această vârstă, poate singura pe care n-o împlinește omul, ci invers, ea îl împlinește pe el. Și mai cred că tinerețe fără poezie nu se poate ! Doar că fiecare generația are poezia ei. Azi pare să aibă mai multă trecere, și-n viață, și-n literatură, poezia epică, în defavoarea celei romantice. Nu sunt vremuri bune pentru romantism ! Asta nu înseamnă că nu există și-n zilele noastre tineri romantici, doar că sunt mai vulnerabili decât ceilalți. Îmi pare și bine, și rău pentru ei. Bine, deoarece pun preț pe lucrurile ce au legătură cu sufletul, rău, pentru că vor avea, din păcate, de suferit. Și așa o să fie mereu. Când n-o să mai fie, s-a cam terminat cu existența omului pe pământ.
Mă întrebi dacă mi-ar plăcea să mă întorc în anii studenției. Nu neapărat ai studenției, dar ai tinereții, da. Oho, ce m-aș mai întoarce ! Fluierând și sărind într-un picior ! Și știi de ce ? Ca să nu mai plec niciodată de acasă. Să fiu pentru tot restul vieții ceea ce au fost părinții mei, un om simplu care să trăiască zi de zi printre ai lui. Sunt cât se poate de sigur c-aș fi un om cu adevărat fericit, ceea ce nu se poate spune că sunt acum.