Cu vreo zece ani în urmă am citit, în Jurnalul Național, o aducere aminte cu miros de gutui coapte. O întoarcere în copilărie sub semnul lui Dumnezeu, întâlnit în podul unei case țărănești de demult. Era atâta metaforă, atâta poezie în textul acela, încât am fugit din prezentul tot mai prozaic și m-am pitit câteva zile în trecutul idilic. Textul îmi dăduse un brânci candid și duios în altă lume, a tinereții fără bătrânețe… Numele autorului nu-mi spunea nimic, ignoranța, bat-o vina !, dar, în definitiv, preocupările mele ținuseră de ecarisajul judiciar, iar nu de literatură. Am întrebat la redacție și astfel l-am cunoscut pe Ștefan Mitroi – poet, prozator, dramaturg și publicist. Dar, mai ales, teleormănean. Ca și mine. Biografii asemănătoare. El plecat din Siliștea-Purani, la o azvârlitură de băț de Alexandria, eu, de la Islaz, comună la doar zece kilometri de Turnu Măgurele. Amândoi absolvenți de Drept, dar și procurori o vreme, eu un deceniu, el mult mai puțin. Publiciști, și unul și altul. Nostalgici până la mistuirea de sine după satul de odinioară, după ceea ce a fost, parcă, adineauri. Dar există și deosebiri, Ștefan Mitroi, de pildă, a primit Premiul pentru proză al Academiei Române pentru un roman remarcabil – Dulce ca pelinul – în anul 2010. Ne-am împrietenit, era inevitabil.
– Cum s-a întâmplat să pleci din procuratură, într-o vreme în care atîția își doreau să fie procurori ?
– Exista riscul să înceapă să-mi placă! Aveam 24 de ani, mă priveau atât de mulți oameni cu teamă, mi se deschideau atât de multe uși…Și mai exista un risc, unul mai mare decât primul, cel de a începe să-mi doresc tot mai puțin să fiu scriitor, iar eu îmi doream foarte mult asta. Încă de când eram copil. Dorința de a deveni procuror s-a născut mai târziu, în ultimul an de facultate. Cu dorința de a ajunge scriitor pot spune c-am venit pe lume. A prevalat dorința aceasta. Mi-am ascultat adică sufletul, deși mintea s-a împotrivit destul de mult. A nu se înțelege că nu poți fi și procuror, și scriitor în același timp. Poți, cu toate că eu n-aș fi putut. Tocmai d-asta am părăsit procuratura, supărându-mi și părinții, și portofelul, întrucât m-am transferat la Casa de cultură a studenților din București, unde aveam o leafă mai mică decât cea de procuror, care nu era, nici aceasta de pe urmă, cine știe ce pe vremea aceea. M-am dus la mai puțin pentru ceea ce-mi doream mai mult. Au trecut o groază de ani de atunci și încă nu știu dac-am făcut bine sau am greșit !
– Aici te contrazic, magistratul nu prea poate să fie și scriitor, există o autocenzură care îl împiedică să se deschidă celor din jur, statutul său e un canon. Magistratul este mai mult instituție decât individ și cum să se mărturisească o instituție ? Culmea, și una represivă ! În plus, lumea ar privi o astfel de îndeletnicire drept slăbiciune. Procurorul sau judecătorul nu are voie să-și pună sufletul pe taraba publică, ei trebuie să rămână pe mai departe niște fortărețe cu palisade imposibil de escaladat de către muritorii de rând. Magistratura înseamnă restricții și reprimări, izolare. Știi, eu, după zece ani de silnicie judiciară, am simțit că mă sufoc dacă nu scriu, dacă nu dau drumul tuturor gândurilor și trăirilor zălogite atâta timp. În fine, sunt multe de zis.
Mă interesează, Ștefan, să-mi spui și cum arăta procuratura atunci, în anii ´80, cum erau procurorii ? Ai apucat să arestezi vreun infractor ? Momentul ăla era decisiv pentru un ins care, prin fișa postului, dorea să-și hingherească semenii, de aceea te întreb. Scoaterea forțată și violentă a unui om, asemenea ție, din mijlocul familiei și al societății, din viața de zi cu zi și aruncarea lui în carceră declanșa niște resorturi greu de imaginat. Te marcau definitiv, îți pecetluiau destinul. Deveneai dintr-odată un călău, cu o putere pe care nimeni altcineva nu o mai avea. Riscai să te transformi în monstru. Sigur, tu ai stat foarte puțin acolo, dar scriitorul din tine nu se poate să nu fi zugrăvit undeva un tablou, o frescă a acelei realități. Și cum era România aia, pe care destui o hulesc acum ?
– Cred, dacă e să mă iau după ce se spune acum despre atunci, că eram niște oameni cu puteri dumnezeiești ! Și nu mă refer numai la procurori, ci la toți cei care am apucat acele vremuri. Altminteri, n-am fi avut cum să vedem pe întuneric ! Era o beznă groasă, cel puțin la fel de groasă ca minciunile de azi, dar oamenii nu păreau să se împiedice de asta! Vedeau ca și cum era lumină. Ba chiar ziceau că văd dimineața soarele răsărind ! Ba chiar spuneau despre cer c-ar fi albastru, iar despre păsări că și-ar permite nerușinarea fără seamăn de a zbura ! Ei înșiși, oamenii, adică, între care și procurorii, își permiteau nerușinarea, la fel de mare, de a fi tineri, și, câteodată, de a iubi. Și chiar de a visa. Nu neapărat la altă Românie, deși se întâmpla și lucrul acesta, ci de a visa, pur și simplu ! Nici prin gând nu le trecea să-și pregătească apărarea de mai târziu pentru vinovăția de a fi trăit atunci ! Măcar procurorii, ca oameni de specialitate, ar fi putut să fie prevăzători, dar n-au fost, în sensul că, în loc să refuze să trăiască, au trăit! Unii s-au mai ocupat și cu arestările, cum se ocupă și cei de azi, doar că ăia de ieri păreau să mai aibă și ceva sentimente, ceea ce-i făcea să semene adesea cu oamenii din rândul cărora proveneau.
Eu n-am arestat pe nimeni, n-am avut când. Ca să nu am când, am și plecat așa repede din procuratură ! Nu eram, dacă are vreo importanță asta, membru de partid, al niciunuia dintre partidele existente atunci ! Profesia de procuror avea, cum trebuie să aibă și astăzi, legătură cu dreptul, nu cu politica. Nu vreau să spun că pe vremea aceea era raiul pe pământ. Dar, în niciun caz, nu era iadul cum se trâmbițează cu atâta vehemență acum. Sau poate că era, dar, înzestrați cu puterile de care vorbeam mai sus, nu reușeam noi să băgăm de seamă !
– Și totuși, în România aceea, un copil de țărani ajungea student la Drept, ceea ce astăzi este tot mai greu. Ce ți-a venit să alegi științele juridice, de unde până unde ? Bănuiesc că siliștenii tăi nu aveau astfel de afinități. Apoi, concurența dezarmantă la o asemenea facultate, câți ați fost pe loc ? Să te întreb și dacă te-ai pregătit cu cineva, dacă ai făcut meditații, adică ? Vasăzică, un copil din Siliștea-Purani, în 1975, ia drumul Iașiului… „Încotro mergem noi, Niculaie ?”, vorba lui Moromete ăl´ bătrân. Chiar, de ce Iași ?
– În timpul liceului, visam să ajung regizor de film. Dar cum nu erau decât patru-cinci locuri la facultatea respectivă, iar copiii celebrităților din domeniu care își doreau același lucru depășeau cu mult această cifră, era destul de clar că unul ca mine n-avea nici cea mai mică șansă, oricât ar fi fost de bine pregătit. Așa că m-am orientat spre științele juridice, mai bine zis, ele s-au orientat spre mine prin vocea unui prieten din liceu, care era deja student la drept. Prietenul acesta, o adevărată eminență cenușie a generației noastre, m-a convins să-l urmez. Cum el era student la Iași, am ajuns acolo și eu. Mai întâi la examenul de admitere, în vara anului 1975.
Eram 14 pe un loc. Am intrat cu medie mare, deși mi-a fost tot timpul teamă că n-o să intru. Nici vorbă să fi avut vreun meditator, în afară de dudul la umbra căruia citeam de dimineața până seara cărți de istorie și filosofie, aproape pentru fiecare lecție din manualele de școală câte-o carte. Când mi-am dat drumul la proba orală, căci exista și așa ceva pe vremea aceea, comisia de examinare mai să nu mă poată opri. Tremuram de frică și turuiam întruna. Dar nu din ce învățasem la școală, ci din ce citisem în cărțile alea. În mod normal, ar fi trebuit să fiu respins, dar dumnealor, impresionați probabil de felul în care îmi tremura vocea și de spaima ce mi se putea citi în ochi, mi-au dat 10 cu felicitări, iar după aia au trimis și-o scrisoare la liceul pe care-l absolvisem, ca să-i felicite pe foștii mei profesori ! Cu toate că am aflat foarte târziu de lucru acesta, tot mi-a fost un pic rușine!
M-am întors pe o ploaie mare de la admitere. De la șoseaua națională, care leagă Alexandria de București, până în satul meu natal, chiar până în poarta casei în care m-am născut, sunt fix șapte kilometri. I-am făcut în cabina unui tractor. Fălos nevoie mare de succesul admiterii la facultate, viitorul procuror a ajuns printre ai săi coborând dintr-un tractor ! Stătuse ploaia între timp, se înserase și ieșise o lună cât o roată de tractor pe cer. Dacă ieșea mai devreme, poate că mama și tata m-ar fi văzut coborând din lună. Zău că mi-ar fi plăcut să vin călare pe lună acasă ! Așa, doar păream căzut din ea. M-a trecut abia spre sfârșitul verii amețeala pricinuită de cădere, când a trebuit să plec, pentru o perioadă de nouă luni, în armată. Era ca și cum urma să mă nasc din nou, doar că de data aceasta nu mă mai aducea mama pe lume, ci soarta, adică o altă femeie, despre care aflasem că are grijă de tine numai dacă ai și tu. Grijă de tine, vreau să spun. Ce era să fac ? Am luat de mâner valiza mare de lemn, pe care mi-o pregătise mama, și-am pornit la drum, fără să-mi închipui că drumul o să fie atât de lung, fiindcă nu s-a terminat, iată, nici acum !