În ziua a doua ne repezim la Dragomirna, prea mă toropise dorul de măicuțele cunoscute recent, în martie, prin intermediul prietenului meu Florentin Țuca. Suntem poftiți la masă și o ascultăm pe Maica-stareță povestindu-ne cu un farmec aparte fel de fel de întâmplări pline de miez. Și ne plimbăm prin curte, și ne dăm seama că „ziduri și turnuri ca ale Dragomirnei nu se mai văd la vre-o mănăstire a neamului nostru. Turnul clopotelor, împărțit în mai multe registre, are, la dreapta și la stînga lui, aripi de ziduri, străbătute de ferești mărunte sau de crăpături pentru pînda și lovirea dușmanilor, cari erau mulți și strașnici pe vremuri, ca acei Tătari a căror pomenire e săpată stîngaciu pe stîlpul de piatră al porții. La un capăt și la altul, stau turnate din piatră tare si grea două alte turnuri mai mici, dintre care cel din stînga, zis al lui Barnovschi, după Domnul din veacul al XVII-lea căruia i s’a vărsat sîngele de viteaz bun în Constantinopol, e vestit și pentru încăperile sale ciudat orînduite. O strașnică cetate aceasta, și bătrînul egumen trebuia să facă la o întîmplare ispravă de pîrcălab încercat și fără de frică !
Turnul din mijloc, care cuprinde și un paraclis, la care te sui printr’o îngustă scăriță învîrtitoare, cu miros de mucegaiu, e acoperit de podoabe: rosete de piatră tivesc de-asupra poarta; ele sînt lipite, ca la Cașin, dar mult mai bogat decît acolo, de nervurile puternice ale bolții gotice de de-asupra aceleiași porți; ferestuicile au cadre de piatră ca acelea din bisericile lui Ștefan-cel-Mare, și portița care duce la scara spre paraclis poartă și rosete pe ciubucele fine. Bourul cu gîtlej, în ramă scrisă cu slove, și avînd supt el crucea cu trei ramuri, e săpat aici mai bine decît ori-unde aiurea.
În trapezăria cea mare, unde se hrăniau la un loc, frățește, vechii călugari, două strălucite bolți gotice, ce se unesc pentru a se sprijini pe același stîlp de mijloc, arată pricepere și avînt. (…)
Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înnaltă și îngustă, ca o frumoasă cutie de moaște. Fereștile, mici, colțurate, au cadre de piatră; de fiecare lature se numără șese. Contraforturile, trei la număr, au izbutit să fie ele însăși o podoabă. Doua rînduri de ocnițe aleargă sus.
Dar juvaierul lucrat cu o iubire fără de margeni e aice turnulețul, în muchi, care e poate prea mic, dar în sine alcătuiește o lucrare desăvîrșită, pe care n’o întrec nici turnurile, stricate astăzi de reparația d-lui Lecomte de Nouy, de la Trei-Ierarchii din Iași. El se ridică pe o îndoită temelie, sculptată ca o horbotă; cadrul împodobit al celor doua ferestuici e de o mare bogăție de podoabe. Trandafirașii de piatră sînt răspîndiți darnic, înflorind orice colțișor, și astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoaltă. Înnuntru, te minunează înnainte de toate înjghebarea bolților și îmbielșugarea lor în săpături. În pridvor și în pronaos, înnalte ca într’o catedrală gotică, zugrăveala cea veche s’a stricat și a fost rău, caraghios, înlocuită ici și colo. În biserica însăși, tot veșmîntul de zugrăveală s’a păstrat însă, și stăpînește sufletul cu un farmec de frumuseță și de evlavie. Pe nervurile ciubucelor împletite, ca acela ce dă ocol bisericii pe din afară, sînt puse colori de roșu, albastru și aur, îmbinate în desemnuri ca acelea din vechile manuscripte, și același fond de potrivire aleasă se vede pe alocurea si aiurea, alcătuind cea mai frumoasă din decorațiile ce ni s’au păstrat”[1]. Ce om și Anastasie Crimca, „Mitropolit al Moldovei de la începutul veacului al XVII-lea, care și-a dat toată averea pentru a închina lui Dumnezeu un prinos ca acesta, și meșter a trebuit să fie acel arhitect, de sigur răsăritean, care n’a cruțat nici-una din îndrăznelile și mijloacele de frumuseță ale meșteșugului său”[2].
Zăbovim apoi nițel la Mănăstirea Humorului, înconjurată de tufani de liliac înflorit. Satul „are înfățișarea bună, fără veselie. Case trainice, une-ori, porți mari de lemn, copereminte cu streșina bogată. Cîrduri de vite frumoase, de rasă străină, mugesc înnaintea porților. (…)
Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată (…). Clopotele atîrnă într’un mare turn puternic, ca acela de la Piatra. Lîngă dînsul stă bisericuța, care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n’a rămas decît o ruină de turn făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea samănă cu acea de la Reuseni și Părhăuți, căci n’are turlă. (…)
Humorul se mîndrește însă cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă și pe dinăuntru și pe din afară, unde numai un părete a fost dezgolit de ploaie. Albastrul seninului stăpînește, smălțat cu aurul cununilor, și cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înșirate răbdător după vechi datine, capătă o înnaltă părere despre meșteșugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre”[3].
Ne îndreptăm către Suceava și deodată, „văd iarăși dealul de lut cu creasta dreaptă, tîmpla scorburoasă, ridicîndu-se de-asupra apei de hotar. Sus, turnurile de biserici stau ca sulițile. La o lature, zidurile galbene, zimțuite și rupte, tînjesc pe înnălțime”[4]. La ora convenită în prealabil, ne întâlnim cu Părintele Constantin Ciupu, un interlocutor seducător și adânc-simțitoriu. Ghidul în sutană ne poartă pe la biserica „Sfânta Înviere”, cu zvonița atât de rară în peisajul nostru ortodox, și pe la Catedrala „Nașterea Maicii Domnului”, pentru ca în cele din urmă să ne recomande și localul „Echer” întru potolirea foamei, inspirată alegere! Lăsăm în spate reședința de județ, ca și impresiile marelui istoric: „Dar toate acestea nu te privesc, călător romîn pe pămînturi ce sînt înstrăinate și în ceia ce privește oamenii chiar, printre cari zărești așa de rar țeranul după datină, cu sumanul și căciula sa ca în Moldova, cu variante de caciulă, mici și ieftene, pe care le-a născocit jidovimea, sau în haina modestă a Neamțului din burghesia cea mică. Ție-ți pasă în acest pămînt al tuturor neamurilor, în care al lui Israel a căpătat biruința deplină, ție îți pasă de biserici cu chipuri de bour și frumoase litere bătrîne de-asupra ușilor, de pietre șterse de-asupra mormintelor cu cenușa spulberată, de frînturi de cetate pe culmea frămîntată cu sînge, spre care ni se înnalță recunoștința și ni fumegă tămîia visurilor evlavioase și sfinte. Ferește-te de prihană, lasă hanurile, prăvăliile, stradele, grădinile și furișează-te spre locurile pe care privighează crucea ta veche răsăriteană, unde vorbesc în glas de aramă clopotele tale turnate prin vremi ce nu se vor mai întoarce, și în care în bronz ni s’a turnat și mărirea, numele cel bun, păstrat pînă astăzi, datina curată, pe care o uită prea mulți, în toate. Fii aici ca un hagiu cucernic în Ierusalimul din vremea prigonirilor: el nu mergea la cadiu, la nazir, la căpeteniile ienicerilor, el nu se grămădia printre cumpărătorii bazarurilor, el nu aștepta la poarta moscheilor, ci, țiind umila lui făclie în mînă, el se ducea de-a dreptul, cu o grabă înfrînată de simțul sfințeniei, către mormîntul în care odihnise, o clipa omenească de moarte, Domnul și Dumnezeul său”[5].
„Haideți la Ciprian Porumbescu!” le propun prietenilor și nimeni nu se opune. Șoseaua șerpuiește printre câmpuri de rapiță înflorită și apoi urcă domol, tăind pădurile dese de foioase, o încântare estetică. Casa memorială e încuiată, motiv să ne plimbăm prin grădină, romantică și întinsă. După ce ne dumirim, o sunăm pe muzeografă, care vine pe fugă și ne deschide ușa muzeului. Deodată, Balada se revarsă sfâșietor și nimic nu mai seamănă cu ce era înainte… Izbucnesc în plâns, un plâns zguduitor, de nestăvilit, ca la moartea mamei … Dintotdeauna, bucata asta muzicală m-a tulburat cum nu vă închipuiți, mă sfârtecă pur și simplu ! E atâta suferință, atâta chin nevindecabil, încât mă gândesc înlăcrimat nu doar la soarta tragicului compozitor, ci și la a noastră, a românilor! Și plâng ca un copil părăsit de toți… Mă refugiez pe o bancă și o întreb pe gazdă, nitam-nisam, dacă Vlad Rădescu mai trece pe aici. „Anual”, îmi răspunde. „Aveți cumva numărul lui de telefon ?” continui dialogul. „Nu, dar îl are primarul !” mă scoate din impas. După ce îl primește, îl apelez pe actorul născut parcă pentru rolul lui Ciprian Porumbescu. Nu ne-am mai auzit de trei decenii, de când îi acordam asistență juridică într-o afacere penală cu deznodământ fericit și firesc. „Știți unde sunt acum?” îl încerc. „Habar n-am”, și tace secunde bune. „A, la Ciprian Porumbescu!” ghicește artistul. „Dar știți ce fac eu acum ?” e rândul său să mă iscodească. „Nu”, mă dau repede bătut. „Mă uit la filmul Ciprian Porumbescu, pe Cinemaraton!” îl aud ca prin vis… Ne luăm la revedere, promițându-ne să ne vedem curând și să tăifăsuim pe îndelete. Rămân încremenit pe bucata de lemn, inundat pe dinăuntru de sunetele dureroase ale Baladei și caut să dezleg misterul divin al întâmplării tocmai trăite… Să fie doar o coincidență, să fie un joc al Celui de Sus? Renunț, îmi șterg obrajii lichizi și mă opresc nițeluș la cimitir, să mângâi crucea muzicianului prăpădit în floarea vârstei, la 29 de ani, din cauza unei tuberculoze contractate în cele cincisprezece zile de arest dispuse de autoritățile habsburgice pentru vina de a fi interpretat ilegal cântece patriotice românești[6], mama lui de destin național! Pe monumentul funerar e legată o panglică subțire de tricolor, dorința de pe urmă a sărmanului iubitor de glie străbună… Plâng iarăși… Câți dintre noi, astăzi, se duc dincolo cu o asemenea rugă, câți?
„Și în noaptea cu stelele rari” mă întorc la Gura Humorului, „întrebîndu-mă cine a spus osînda asupra acestui biet neam fără de noroc ? Cine și pentru ce păcat așa de mare, pentru ce vinovăție așa de neiertată ?”[7]… Doamne, ajută-mă să păstrez magia mistică a acestei zile și dă-mi putere s-o pot purta mai departe fără să mă frângă pe dinlăuntru !
[1] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[2] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[3] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[4] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[5] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[6] La 1 octombrie 1877, membrii Societății Culturale „Arboroasa” au trimis o telegramă de condoleanțe Primăriei orașului Iași, cu scopul de a marca cei 100 de ani trecuți scurși de la decapitarea domnului Grigore al III-lea Ghica, care a refuzat să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de această dată de felicitare, a fost trimisă în capitala românească București pentru a marca căderea Plevnei în timpul Războiului de Independență. Ținând seama și de subvențiile primite din partea României, autoritățile imperiale austriece au considerat aceste două telegrame ca fiind acte de trădare și au desființat societatea pe 11 noiembrie. La 15 noiembrie 1877, Guvernatorul Bucovinei, baronul Girolamo de Alesani, a ordonat arestarea liderilor societății studențești (printre care și Ciprian Porumbescu), sub acuzația de iredentism, arestarea fiind executată de judecătorul de instrucție Benno Straucher. Juriul, condus de baronul Alexandru Wassilko de Serecki și sub influența asesorului Leon de Goian, a hotărât, în unanimitate, achitarea inculpaților.
[7] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
Dragomirna
Mănăstirea Humor
Suceava
Ciprian Porumbescu
