DIMINEAŢĂ DE CÂNTEC
Mă apropii de cuvinte cu grija
de a nu mă răni în răscrucile lor,
ca un orb care dibuie drumul
cu toiagul lui alb
să-i respire bătăile inimii.
Şi ele, cuvintele, nu tocmai fecioare
mă ademenesc întinzându-mi paharul
în care niciodată nu ştiu
cât pământ şi cât cer
or fi drămăluit.
Iau cuvintele-n palmă,
le descânt şi le joc,
le despoi ca pe nişte cadâne
şi le înjunghii cu o rază de lună.
Curge sânge? E viu, îl păstrez…
Şi din multe-puţinele cu câte m-aleg
şi cu grija de-a nu mă răni
în raza de lună,
rotunjesc răbdător din tăcerea cuvintelor
o dimineaţă de cântec.
EU ŞI DRUMUL
Pe coclauri de drum sorocit cu eres
Multe vămi şi răscruci îmi răniră
Dimineţile gândului şi târziu m-am ales
C-un suspin fumegându-mi pe liră.
Uneori am poftit la păcat
Când în pripă şi când cu zăbavă;
Ziua, cucul haiduc mi-a cântat,
Noaptea, câte-o mierlă bolnavă.
Amândoi, eu şi drumul, visam
Să ne facem colibă-ntr- o stea
Şi-o trăsură cu îngeri la ham
Şi-o mireasă-crăiasă în ea.
Dar a fost să nu fie decât
Un eres cu lumina pe dos
Unde ziua se stinge urât,
Unde noaptea se-aprinde frumos.
Şi, ca doi străini de departe
Eu şi drumul amurgim într-o carte.
FRUNZĂ
Umblam pe aer ca Isus pe ape
Fără sub tălpi văzduhul să se crape
Ori să mă soarbă hăurile reci
Şi mă-ncălzeam la stele pe poteci.
La orice pas călcâiu-mi înfrunzea
Şi lăstăreau păduri în urma mea,
Că de atâta rămuriş în floare
Nu mai puteau nici îngerii să zboare.
Mi se-arăta c-aş fi şi-o să rămân
Moştenitor pe slavă şi stăpân.
Dar, la un timp, învrejuită-n vise
Văpaia gleznei mi se istovise
Şi până-n suflet mă ardea-ndrăcit
La fiecare pas câte-un cuţit.
În clipa când era să mă dărâm
M-a- mbrăţişat o creangă de salcâm
Şi n-am căzut. În aer am rămas
Printre luceferi – frunză de pripas.