Pe fațada unei clădiri din centrul Bucureștilor este agățat un banner uriaș pe care scrie: „Da, Eu vin curând.” Semnează „Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor, Iisus Hristos”, da, chiar El ! Și ca să mă convingă, și-a iscălit și numărul de telefon mobil la care să-L contactăm ! L-aș fi sunat pe loc, dar nu știam ce să-I zic. Îmi și închipuiam ciudatul dialog: „Alo, domnul Hristos ! Ce mai faceți ? Cum o mai duceți cu sănătatea ? E adevărat că veți veni în curând ? Să vă așteptăm, aveți nevoie de ceva ?…” Renunț la gândul blasfemiator, mustrându-mi pârdalnica imaginație.
Chiar că omenirea a luat-o razna…
*
Prin Moldova, trei popi au fost săltați de procurorii anticorupție. Cică păcătoșii l-ar fi șantajat pe un înalt ierarh cu niște poze cam deocheate. Enoriașii s-au oțărât la organele de represiune judiciară, pe motiv că fețele bisericești erau oameni cu frica lui Dumnezeu, slujeau cu pioșenie biserica, țineau posturile, bla, bla… O bătrânică nu s-a sfiit să acuze posibilul abuz: „Lumea vorbește și DNA crede !” Definiție mai plastică a statului de drept din România n-ar fi putut nimeri cineva. Femeia aceea simplă a reușit, în cinci cuvinte, să spună totul despre starea nației. Ce raport MCV, ce documente de lucru ale porcoaielor de comisii și comiții de aici și de aiurea, ce ditirambe propagandistice ? Nimic ! „Lumea vorbește și DNA crede!”
*
Cuviosul Martinian s-a călugărit la 18 ani și a trăit un sfert de veac într-o peșteră palestiniană în Cezareea. Dar schivnicia i s-a spulberat când o femeie desfrânată i-a cerut găzduire și i-a mărturisit că a venit să vadă cât de neprihănit este. Ca să-i arate, viitorul sfânt a aprins un foc și a intrat în el strigând: „De vei putea, Martiniane, să rabzi focul iadului, atunci supune-te femeii !” Însă n-a rezistat flăcărilor și a șters-o din peșteră, refugiindu-se pe o insulă pustie, unde, iarăși lucrarea diavolului !, a naufragiat o fată, agățată de o scândură. La vederea ei, pustnicul a fugit de-a rupt pământul, lăsându-i nefericitei coliba. După o pribegie de câțiva ani, Martinian a murit la Atena, fără ca Sărsăilă să-l mai încerce și cu alte primejdii.
Vasăzică, femeia ar fi iadul bărbatului, dacă e să luăm în serios pilda Scripturii. La fel mărturisește și Augustin Buzura în Raport asupra singurătății: femeile sunt „ființe pe care natura le-a înzestrat numai cu hormoni și viclenie”, așa că „Ferește-te să stai de vorbă cu femei cum te ferești de otravă, dacă vrei să rămâi curat.”
Dar noi, cei mai mulți, deși n-am răbdat focul iadului, ne-am supus femeii. Fiindcă nimănui nu i-a trecut prin cap să se păstreze curat. Și atunci, unde e „simțul natural de divinație al femeilor în materie de iubire ?”1
Ce-mi lipsește ca să fiu credincios ?, mă iscodesc adesea. Ce ?, îmi torturez de multe ori sufletul, dar nu găsesc un răspuns pe măsura zbuciumului interior. Poate că n-am nimerit calea crucii, singura în măsură să te ducă la mântuire. Căci crucea este și mântuirea, și suferința, și izbăvirea, și speranța vieții de apoi… Poate că m-a îndepărtat de calea asta tocmai învățătura biblică. Păi de ce trebuie să suferim dacă vrem să ne mântuim, asemenea bolnavilor obligați să urmeze tratamente dureroase ? Știu, suntem bolnavi de moarte, însă nu doresc să „îmbrățișez lumea de pe cruce”, nu ! Vreau s-o strâng la piept cât sunt încă viu, chiar de-ar fi să rabd focul iadului ! Nu am vocație cristică, sărmane Martiniane !
Dar nici nu sunt în stare să mă tânguiesc, asemenea poetului Dimitrie Stelaru:
„Hei, am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.”
––––––––––––
1Liviu Rebreanu, Gorila