Stam aşa, cam dus pe gînduri şi-ncleiat de plictiseală
Tot chitind, precum budistul, la ciudata Întocmeală
De prin jur, den lumea asta şi den lumile ascunse,
Recte cele ce-s văzute, cît şi cele nepătrunse,
Ba că-i albă, ba că-i neagră, ba gîndit, ba negîndit,
Decartam – model Descartes – „limitat” şi „infinit”,
De, ca omul cu-ngrijare de trăire şi de soartă,
Alertat că-n aste vremuri ni-i purceaua-n cocini moartă,
Că românul, cel din basme, a ajuns un biet calic
Care-şi vinde crezul, munca şi onoarea pe nemic,
Cotropiţi de-Apusul care ne-a strivit sub cizma-i groasă,
Despuindu-ne de dreptul de a ne simţi acasă,
De-am ajuns, halal istorii!… uite-aşa, un fel de turmă
Care, ca să nu dispară, ţărna de sub tălpi o scurmă,
Poate-poate să rodească niscaiva coltuci de pîine,
Să ne ţină de lihneală cam de azi şi pînă mîine,
Căci, de poimîine, veni-va fel de fel de negustori
Să ne cumpere pămîntul pe un pumn de verzişori
Sau de euroi – paraua ălora de la brussel
Care, hăt, de multă vreme, pus-au ochii lor pe el…
Vai, prilej de tîrguire-i harta ţărei, seculară,
Vine, ia, un fiştecare… şi, din ea, ne scoate-afară,
Ce ai fost? Român?… Ce-i aia? Cine sunteţi? Nu vă ştim,
Ia-ncărcaţi-vă borfetul şi, paşol!… la ţintirim,
Dacă vreţi pămînt, ei bine, aveţi dreptul la un lot,
Cît să încăpeţi, de-avalma, cu al vostru neam, cu tot…
Hei, abia scoşi din cătuşa meşterită-n strungul rus,
Am ajuns în raboteza, meid mUEiştii den Apus !
Stau coprins de gînduri negre şi mi-ndrept văzul în sus:
Sprea-amintirea vremii care fală ţerii au adus,
Unde-s paşoptiştii noştri: Heliade şi Bălcescu,
Tell, Alecsandri, Rosetti, Avram Iancu şi Golescu,
Unde-s cei care, cu suflet şi cu multă-nflăcărare,
Au crezut în idealul de-a nu sta în atîrnare?
De-a nu fi cu fruntea pusă jos, în glodul de pe drum,
Cine-am fost în veacul cela, cine suntem noi acum?
Ce-a ajuns ograda noastră, să o calce-n tălpi golanii
Şi să ne invite-afară, c-au primit-o ei prin danii,
Unde-s patrioţii noştri, unde-s noii paşoptişti ?
Iudele cu paşapoarte sunt pe post de şuşotişti
La urechile streine, pe la ştabii ăia mari,
Seminţie de hiene, paparude, şuţi, şmenari,
Toţi lingăii, toţi taraţii, toţi hulpavii cei inculţi,
Care-s ca nisipul mărei, ca păduchii sunt de mulţi,
Şi-au adus în curtea noastră, cu hîrtii parşive-n mapă
Alţi gealaţi, ca să ne ieie munţi, cîmpie, ram şi apă,
Ceată de golani şi lifte, aciuată prin imperii,
Răspîndind, pe seama noastră, ură, bîrfe şi mizerii,
Barbugii cu cefe late au purces la ’Nalta Poartă
Şi vîndutu-ne-au cu totul, şi ne-au văduvit de soartă…
Da’, purceaua noastră, iată, decedată-i în ocol
Şi n-o ma jeleşte nime, doar îi dau cîte-un obol,
Dar guiţă,-n schimb, prin preajmă alde mandea-tura-vura,
Fani ai vorbelor de clacă, molfăind avan lătura,
Ce se scoală den mocirlă şi ne spune nouă cum
Să cosmopolim gîndirea, c-aşa-i trendul de acum,
Să uităm că neamul nostru avu drept de existenţă:
„Ce e neamu’, fraierică, un odor de flatulenţă,
Las-o dracului de ţeară, mi te-nscrie-n noul trend,
Ia-ţi bocceaua-n subsuoară şi-o tuleşte în niulend,
Şi, acolo, pui de lele, te dai bine cu gealaţii
De trăieşti ca paşa, neică, cînd cu unii, cînd cu alţii,
Ce tot spui? Că ţeara veche să n-o spurci, mînjind-o-n bale?
Lasă, bre, gargara asta, grije ai doar de matale,
Mamudele cît să-ncapă prin Elveţii şi Dubaiuri,
Nu paraua leşinată de pe aste triste plaiuri,
O căsuţă de vacanţă, colo-n prund, pe lacul Como
Un bolid de lux, madame – poftim tipicul de Homo
Sapiens, din ăla care rezident e-n colţ de rai…
Toate astea, băi nenică, te deşteaptă, de le ai,
Lasă proştii să se lege de pămînt ca dogu-n lanţ,
Cine-i fericit pe lume dacă n-are chior de sfanţ?
A cînta aşa, ca broasca, pe uscat, crezi că-i scofală,
Dacă zi şi noapte-ţi cîntă marş funebru burta goală?
Cine e băiat cu doxă, vinde iute, la mezat:
Rude, neamuri, mamă, tată, ţeara ce l-a legănat,
Şi ajunge mare sculă, nu-i lipseşte nimeric,
Toate pohtele pohtite îi converg către buric,
Iar cînd omul are crize şi-i sătul de-atîta bine
O zbugheşte-n în Tanganicka, la tequila şi bambine!…
Prin urmare şi de-aceea ia aminte şi chiteşte:
Cine-i javră-n lumea asta, numa ăla mai răzbeşte,
Lasă, bre, morala-n Paşte, că te duce la ruină:
Eu mi-s mulţumit, tăticu, cum e candida suină
Ce se tăvăleşte-n rîpă, prin băltoaca cea mai mare,
Fără ca deloc să-i pese că nicicînd nu o să zboare!
Vrei să fii un cerb în munte şi să ai un nobil rost?
Fii, dar vezi să nu te-mpuşte, drept în frunte, ia, vrun prost!
Să sfîrşeşti în panoplia insului, ca drept trofeu,
Deci ce-i neamu’, ce-i morala!?…Te-am pupat pe portmoneu!…