Şarada din cartea Genezei
Dacă acordăm credit relatărilor despre Creaţie, vom ajunge la concluzia că suntem astăzi aici tocmai pentru că strămoşii noştri foarte îndepărtaţi nu s-au opus practicării incestului. Chiar Geneza biblică este o relatare foarte misterioasă, din care ar putea să rezulte că specia umană a pornit destul de ezitant pe calea spre noi.
În primul rând, nu suntem lămuriţi în privinţa elementului feminin: cum a fost creată femeia? A fost ea creaţia directă a Demiurgului? Primul capitol al Genezei arată că, în ziua a cincea a Creaţiei, “Şi Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27)1. Observăm că mai întâi se foloseşte singularul, apoi pluralul: “l-a făcut pe om”; “parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Suntem nedumeriţi: unul sau doi?
Textul a fost interpretat în fel şi chip: dintr-o notă de subsol la Septuaginta tipărită în limba română aflăm că unele tradiţii rabinice vorbesc despre “omul primitiv androgin”, pretinzând că ar fi avut loc “o alterare a acestui verset” (“l-a făcut bărbat cu orificii femeieşti”).
Ipoteza despre “Adam androgin” nu este acceptată nici de către Augustin, nici de către Origen; se arată că acesta din urmă “interpretează alegoric <partea femeiască> şi <partea bărbătească>, vorbind despre un <spirit masculin>, pozitiv, şi un <spirit feminin>, negativ”.
Lucrurile nu stau chiar aşa. Origen oferă atât o interpretare “după literă”, cât şi una “prin alegorie”. Nu vom lua în considerare, aici, halucinaţia alegorică, întrucât este dreptul inalienabil al oricărui interpret să-şi lase imaginaţia liberă. Interpretarea după literă este, însă, foarte interesantă şi merită s-o cităm: “Pare potrivit a cerceta în acest loc, după literă, în ce fel, deşi femeia nu a fost făcută încă, Scriptura spune: i-a făcut pe ei mascul şi femelă. Poate, cred eu, din cauza binecuvântării cu care i-a binecuvântat pe ei, spunând <Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!>, spune i-a făcut pe ei mascul şi femelă, indicând ceea ce era viitor, fiindcă, într-adevăr, omul nu putea să crească şi să se înmulţească în alt fel decât împreună cu femeia. Aşadar, pentru ca binecuvântarea Lui să fie considerată, fără îndoială, [cu eficienţă] viitoare, spune: i-a făcut pe ei mascul şi femelă. Căci în acest mod omul, văzând că înmulţirea şi creşterea este consecinţa faptului că femeia i se alătură, a putut avea o nădejde mai întemeiată în binecuvântarea divină”2.
Mi se pare că rezultă, în primul rând, din acest fragment, că Origen nu şi-a putut ascunde perplexitatea în faţa obscurităţii textului biblic. Deşi verbul (“i-a făcut”) este folosit la timpul trecut, interpretul ţine să ne asigure că indica viitorul…
Şi totuşi, aici există un miez. Din punctul meu de vedere, interpretarea după literă a lui Origen privind anticiparea împărţirii pe sexe se înscrie, întrucâtva, în linia teoriei lui Robert Ambelain potrivit căreia cel iniţial creat va deveni, la rându-i, un creator: “Androginul primitiv (Adam-ul Protoplasmic) devine Adam Kadmon (diferenţiat) şi Heva, al cărei nume înseamnă <Mama Regnului Uman>. (…) Din unirea creatoare a lui Adam Kadmon şi a Hevei, a celui de-al doilea demiurg şi a Naturii Inferioare, se va naşte lumea materială, plină de imperfecţiuni, de greşeli şi de rele. (…) între Adam dinaintea căderii şi cel de după aceea există o diferenţă esenţială, unul fiind o fiinţă colectivă, ce trăieşte în alt plan decât cel de-al doilea, care este o creatură individualizată”3.
În fine, există şi teoria că au fost creaţi simultan doi oameni, un bărbat şi o femeie. Voi reveni ceva mai jos asupra acesteia.
Din cel de-al doilea capitol al Genezei aflăm ceva oarecum diferit de relatarea din primul capitol: că Demiurgul “a plăsmuit omul – praf din pământ –, i-a suflat în faţă suflare de viaţă şi omul a devenit suflet viu” (Geneza 2:7).
Natura “suflării de viaţă” peste “praf din pământ” constituie un mister tehnologic. Dacă trecem peste acest aspect şi ne oferim o interpretare “după literă”, nu rămâne decât să constatăm că acest om este cel numit Adam şi este cert că era bărbat şi că era singur, tocmai singurătatea lui fiind aceea care l-a determinat pe Demiurg să folosească, ulterior, o coastă din trupul lui Adam pentru a o crea pe Eva.
Singurătatea iniţială a lui Adam a stimulat şi imaginaţia poetică, viziunea lui Omar Khayyãm fiind aceea a unui prim om trist, stingher, adus la viaţă într-un decor ostil noii făpturi conştiente de sine:
“Ascultă marea taină: când prima dimineaţă
Ilumina cuprinsul, Adam era deja
Făptura cea mai tristă, şi-ndurerat chema
Să se întoarcă noaptea, să vină iarăşi ceaţa”4.
Din nefericire, obscuritatea textelor care caută să relateze despre Începuturi nu face decât să ne întreţină senzaţia că ceaţa nu s-a ridicat nici până astăzi…
Misterioasa Lilith
Au fost, oare, Adam şi Eva primii oameni?
Atunci cine erau “bărbatul şi femeia” creaţi simultan în cea de-a cincea zi, astfel cum este descrisă în primul capitol al Genezei? Ceva a trebuit “corectat” în Creaţie, inclusiv cu privire la om? Ar exista motive să credem că da, întrucât Septuaginta arată că Dumnezeu şi-a dedicat o zi revizuirii operei: “În ziua a şasea Dumnezeu şi-a desăvârşit lucrările pe care le făcuse (…)”.
Oare ce poate să însemne aceasta? Nu tocmai că au apărut disfuncţii, ceea ce a necesitat intervenţia pentru “desăvârşire”?
Ei bine, teoria descinsă dintr-o altă tradiţie evreiască pretinde că prima femeie creată s-ar fi numit Lilith şi că aceasta a fost diferită de Eva. Între Adam şi Lilith ar fi apărut, rapid, probleme care au dus la ruptură. Fiind creată simultan cu Adam, despre Lilith se spune că: “îi era egală în toate, ba chiar că insista atât de mult asupra acestei egalităţi încât a intrat în conflict cu Adam. Reprezintă prima fiinţă care tânjeşte după libertate. Ca să scape de presupusa opresiune a lui Adam, fuge din grădina Edenului (unde Adam rămâne fericit). Pentru aceasta este blestemată cumplit de Dumnezeu. Se transformă în duh care pândeşte în întuneric la uşile oamenilor. Ucide nou-născuţii, cărora le suge sângele şi sufletul. Din energia vitală a celor morţi dă naştere, la rândul ei, unor demoni, 100 pe zi, pe care, imediat ce i-a născut, trebuie să-i ucidă din nou”5.
Desigur, nu putem trece peste povestea lui Lilith fără a ne pune întrebarea firească: De ce s-a ajuns aici? Oare ce ar fi putut-o nemulţumi într-atât pe Lilith la partenerul său Adam încât să ajungă la revoltă şi, în final, ea să prefere fuga? Era Adam un temperament dominator, insuportabil? Din anumite puncte de vedere, poate că da. O povestire ebraică din Alfabetul lui Ben Sirah susţine că motivul de ceartă ar fi fost… poziţia sexuală!
“Când Dumnezeu a făcut omul a spus: <Nu este bine să fie omul singur>, şi i-a făcut o femeie – ca el – din pământ şi i-a pus numele Lilith. După puţin timp, au început să se certe între ei. Ea i-a spus lui: <Nu vreau să stau sub tine>. Iar el a spus: <Nu vreau să stau sub tine, ci deasupra ta, pentru că meriţi să fii cea supusă, iar eu stăpânul>. Ea i-a spus: <Suntem egali, pentru că suntem amândoi făcuţi din pământ>. Şi nu voiau să asculte unul de celălalt”6.
Încăpăţânarea neînduplecată a primilor doi oameni s-ar putea să fi avut consecinţe enorme asupra speciei noastre. Incapacitatea lor de a se pune de acord asupra poziţiei sexuale (şi, în sens mai larg, ni se dă de înţeles, asupra raporturilor de putere dintre ei), încleştare de orgolii împinsă până la părăsirea domiciliului conjugal de către Lilith, demonstrează că au fost un cuplu incompatibil.
Creaţia avea nevoie de ajustări. Blestemata Lilith a fost lăsată să bântuie lumea, ca produs finit eronat (demon), după ce şi-a asumat revolta şi fuga, iar Adam avea să fie binecuvântat cu o femeie care să nu îi pună la îndoială autoritatea, o femeie pe placul său: Eva.
– va urma –
–––––––––––––
1Septuaginta, vol. 1, coordonat de C. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu, D. Sluşanschi, Colegiul Noua Europă şi Ed. Polirom, 2004, p. 55. Voi folosi, în acest eseu, doar această traducere românească a Septuagintei pentru citatele din Vechiul Testament.
2Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Ed. Polirom, 2006, trad. Adrian Muraru, p. 157-159.
3R. Ambelain, Adam, zeul roşu, Ed. Nemira, 2015, trad. Vlad Sauciuc, p. 152, 154.
4Omar Khayyãm, Rubãiyãte, Ed. Timpul, 2001, trad. George Popa.
5T. Sedláček, O. Tanzer, Lilith şi demonii capitalului: Economia pe canapeaua lui Freud, Ed. Publica, 2017, trad. Paul Slayer Grigoriu.
6T. Sedláček, O. Tanzer, op.cit., p. 45