Oameni, “zei” şi hibrizi
De parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de încurcate, capitolul al şaselea al Genezei se deschide cu un text bulversant: “Şi a fost aşa: când oamenii au început să se înmulţească pe pământ, li s-au născut şi fiice. Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor erau frumoase, şi-au luat soţii dintre toate cele pe care le-au ales. (…) Pe atunci, şi după aceea, se aflau pe pământ uriaşii, când fiii lui Dumnezeu intrau la fiicele omului şi-şi zămisleau [prunci]; erau uriaşii de odinioară, oamenii cei vestiţi” (Geneza 6:1, 2, 4).
Observăm că acest text distinge net între “fiii lui Dumnezeu” şi “fiicele oamenilor”, ceea ce implică o întrebare firească: tinde el să infirme relatarea anterioară a descendenţei neamului omenesc din Adam şi Eva şi din urmaşii acestora?
Nu neapărat, ci se poate referi la aspectul că, după ce s-a format o populaţie umană descinsă din Adam şi Eva (cam la a zecea generaţie, s-a spus), Fiinţe Avansate au sosit pe Pământ dintr-o lume necunoscută şi şi-au ales soţii dintre fiicele oamenilor. Din aceste încrucişări au rezultat fiinţele hibride pe care Biblia le denumeşte “uriaşi”: arătau ca oamenii, dar erau de statură mai mare.
Nu putem să omitem din interpretarea textului Genezei un aspect deconcertant: dacă “fiii lui Dumnezeu intrau la fiicele omului şi-şi zămisleau prunci”, înseamnă că aceşti “fii ai lui Dumnezeu” fie procedau la inseminări artificiale, fie erau stăpâniţi de pasiuni şi pofte trupeşti asemănătoare cu ale oamenilor, ceea ce îi îdepărtează mult de esenţa “divină” în sensul ei religios. Raţionamentul ne conduce la ideea că n-ar trebui să confundăm nivelul tehnologic net superior al acestor fiinţe cu bunele intenţii faţă de oameni sau cu ţinuta înaltă din punct de vedere moral. Este problema pe care o ridică William Bramley în eseul său Cúlturile OZN: o scurtă istorie a religiei: “Extratereştrii erau şi sunt mai <spirituali> decât noi, umilii oameni? Nu neapărat. Poate că pur şi simplu sunt mai tari decât noi la mecanică. Indiciile OZN ne arată că societatea lor este mult mai avansată tehnologic decât a noastră, ceea ce înseamnă că au avut mult mai mult timp la dispoziţie ca să afle cum merg lucrurile. Ei comit lucruri care nouă ne par magice sau mistice (inclusiv cele legate de biologie şi conştiinţă), dar care pentru ei probabil sunt simple chestiuni de mecanică. Ceea ce nu înseamnă neapărat că ei sunt în general mai <evoluaţi> sau mai etici decât oamenii. Orice judecată morală în ce îi priveşte depinde în întregime de motivaţia lor, ca şi în cazul nostru. (…) Evoluţia morală şi etică este un proces separat de evoluţia tehnologică, iar acest lucru probabil că este valabil şi pentru extratereştri”1.
Aşadar, Geneza ne dă de înţeles că, în acea perioadă, pe Pământ coexistau trei specii umanoide: oamenii descinşi din Adam şi Eva, “fiii lui Dumnezeu” şi hibrizii “uriaşi”. De altfel, uriaşii sunt prezenţi în multe dintre miturile popoarelor de pe glob, greu de crezut că totul este rodul imaginaţiei. Cum scrie Erich von Däniken, în faimoasa sa carte Amintiri despre viitor, “<Uriaşii> apar mereu si pretutindeni: în mitologia de la Răsărit şi de la Apus, în legendele din Tiahuanaco şi în epopeile eschimoşilor. <Uriaşii> apar în aproape toate scrierile vechi. Prin urmare, trebuie să fi existat”.
În mitologia greacă există giganţi. Potrivit lui Pat Chouinard, “Cele mai timpurii zeităţi greceşti, titanii, stăpânesc universul primordial înainte de venirea zeilor Olimpului. Faptul trimite la biblicii Nephilim, care au stăpânit Pământul până când era lor s-a terminat şi au făcut loc pentru ridicarea speciei umane. Atlas, poate cel mai cunoscut dintre titani, era conducătorul Atlantidei (…) Gigantomahia povesteşte bătălia dintre giganţi şi principalii lor adversari, zeii din Olimp. Este probabil cea mai des reprezentată luptă din arta şi tradiţia literară grecească”2.
Să ne gândim, de asemenea, la impresionantele statui megalitice, denumite moai, descoperite în îndepărtata şi izolata Insulă a Paştelui, despre care Robert M. Schoch scrie următoarele: “S-a afirmat uneori că statuile erau uriaşe pur şi simplu, deoarece oamenii care locuiau în vechime pe Insula Paştelui erau uriaşi. Există într-adevăr în acest moment, deşi foarte puţine, dovezi că pe lângă giganticii moai se poate să fi existat şi alţi giganţi pe Insula Paştelui. Cu alte cuvinte, giganţi vii. C.F. Behrens, care l-a însoţit pe Roggeveen în călătoria ce marchează descoperirea oficială de către europeni a Insulei Paştelui în 1772, a notat: <Cu adevărat, pot spune că aceşti sălbatici sunt mai mult decât gigantici. Bărbaţii sunt înalţi şi laţi, având în medie 12 picioare [3,65 m] înălţime. Indiferent cât de uimitor ar părea, cel mai înalt bărbat de pe vasul nostru ar putea trece printre picioarele acestor copii ai lui Goliat fără să-şi aplece capul. Femeile nu se pot compara ca statură cu bărbaţii, căci în mod obişnuit nu trec de 10 picioare [3 m]>.”3
Pat Chouinard scrie că “rămăşiţe fizice ale unor caucazieni cu dimensiuni de uriaşi au fost descoperite aproape în toate continentele”, inclusiv în America: “Tribul Paiute din Nevada de astăzi ne vorbeşte despre un război din vechime, purtat de trib împotriva unei rase primordiale de uriaşi cu piele albă şi păr roşu. (…) Cartea lui Mormon, care vorbeşte de asemenea despre uriaşi, numeşte aceşti locuitori originari Jarediţi. (…) Exploratorii din Europa de Vest, cum ar fi Magellan, Sir Francis Drake, Desoto sau comandorul Byron (bunicul celebrului poet Lord Byron) au raportat cu toţii întâlniri cu uriaşi în carne şi oase – resturi ale unei populaţii pe vremuri mândre şi nobile de <supraoameni> caucazieni – peste tot pe continentul nord-american. O bine documentată întâlnire, a lui Magellan, a avut loc în 1520, lângă portul San Julian din Mexic. Acolo, Magellan şi echipajul lui au dat de un uriaş cu păr roşu, care avea o înălţime de cam trei metri şi pe care Magellan îl descrie ca având <o voce ca a unui taur> (Aym, 2011). Ulterior, Magellan a aflat de la băştinaşii cu dimensiuni normale că uriaşul ţinea de un trib învecinat”4.
În miturile germanice au loc înfruntări devastatoare între zei şi uriaşi: legendele nordice vorbesc despre începuturile lumii, când un prim uriaş androgin, Ymir (“Întunecatul”) s-a născut, ca şi Adam, printr-un mister tehnologic, din picăturile de apă rezultate din ceea ce pare a fi sfârşitul unei epoci glaciare. “Din androginul Ymir a luat fiinţă întreaga seminţie a primilor urieşi, Thursii, adică <Cei uscaţi>, cărora li se mai spunea şi <urieşii negurii, ai gerului şi ai chiciurii” şi care erau crunţi şi îndemnaţi din fire la rele. (…) De la bun început, urieşii i-au duşmănit de moarte pe zei, căci divinii îi socoteau mai prejos de ei şi îi înfruntau oriunde dădeau de ei”5. Conflictele au culminat cu “ziua amurgului zeilor” când între uriaşi şi zei a avut loc o înfruntare apocaliptică: “Pentru faptul că trebuia să se ajungă la această luptă, ce însemna sfârşitul lumii, vina o purtau şi zeii, şi oamenii, căci prea se petrecuseră multe fărădelegi printre ei. Cu cât timpul înainta, cu atât mai puţin respectau orice lege a cinstei şi moralei, fără de care nu poate fiinţa şi dăinui nici o comunitate, fie ea de zei sau de oameni”.
Asemănările cu mesajul biblic sunt uimitoare. Nu este clar dacă tendinţa unor Fiinţe Avansate de a locui cu oamenii a fost parte din programul de ameliorare a speciei umane sau s-a manifestat împotriva voinţei lui Elohim; aflăm doar că, ulterior sosirii acestor entităţi şi naşterii hibrizilor, “Domnul Dumnezeu a văzut că relele oamenilor s-au înmulţit pe pământ şi că tot omul cugeta în inima lui, în fiecare zi, numai şi numai răutăţi” (Geneza 6:5).
Trebuie să fi fost un spectacol greu de tolerat, de vreme ce Dumnezeu însuşi “s-a îngrijorat că l-a făcut pe om pe pământ” şi a decis să şteargă toate fiinţele vii şi să reseteze Creaţia…
Există teorii după care aceşti “fii ai lui Dumnezeu” i-au educat pe oameni şi i-au învăţat să confecţioneze şi să prelucreze unelte, dar probabil că evoluţia mintală a oamenilor şi moravurile din comunităţi n-au reuşit să ţină pasul cu noile tehnologii, ceea ce l-a convins pe Elohim că eforturile ameliorării trebuie să continue.
“Îngrijorarea” Creatorului oamenilor este indicată într-o notă de subsol din traducerea românească a Septuagintei drept o “chestiune teologică majoră”: “Dumnezeu a regretat crearea omului? Dumnezeu şi-a ratat creaţia? Philon şi Origen resping o asemenea interpretare, afirmând că Dumnezeu este <mâniat> şi supărat, dar nu-şi reneagă creaţia, pe care o consideră bună, în principiu”6.
Dar cine “a găsit har în faţa Domnului Dumnezeu”? Noe, cel care, aparent, nu făcea parte nici dintre “fiii lui Dumnezeu” (entităţile similare Creatorului coborâte pe pământ), nici dintre hibrizii concepuţi cu “fiicele oamenilor”, ci dintre oameni. Cel puţin asta rezultă din Vechiul Testament, că Noe era dintre oamenii descinşi din Adam şi Eva, întrucât este menţionat în capitolul anterior (al cincilea capitol al Genezei), cel care începe astfel: “Aceasta este cartea naşterii oamenilor”.
Acestea ne îndreptăţesc să credem că Demiurgul a vrut să salveze şi să perpetueze totuşi specia umană, cea descinsă din Adam şi Eva, deci că furia sa distructivă a fost într-adevăr generată de amestecul entităţilor din stirpea lui în Creaţie. Acest amestec a schimbat mentalitatea omului creat şi era pe cale să-i schimbe şi înfăţişarea – prin proliferarea hibrizilor – ceea ce putea constitui o ofensă pentru Creator. Este motivul pentru care a decis ca specia umană să beneficieze de un nou început, să repornească de la o singură familie, familia aleasă fiind aceea a unui “om drept, desăvârşit în neamul său” (Geneza 6:9): Noe.
Acest raţionament are un viciu: dacă cei care l-au mâniat pe Creator au fost oamenii (“… relele oamenilor s-au înmulţit…”), atunci de ce să lase în viaţă un om (care ar fi produs tot urmaşi răi) şi să-i distrugă pe hibrizii superiori?
Răspunsul şocant posibil îl aflăm nu din Vechiul Testament, ci din Manuscrisele de la Marea Moartă (“sulul lui Lameh”, un manuscris incomplet, pe care “s-a putut descifra descrierea unei întâmplări ieşite din comun”), potrivit cărora supravieţuitorul Potopului n-ar fi fost un om “pur”.
Noe a fost un hibrid?
Să spunem, în primul rând, că în urmă cu aproximativ 11.000 – 12.000 de ani s-a petrecut, cu mare probabilitate, un eveniment catastrofic ce pare să fi inspirat miturile şi legendele de genul potopului din cartea Genezei. Aşa se explică de ce “mai bine de 500 de legende similare [potopului relatat în Biblie] au fost identificate în lumea întreagă” (Paul Von Ward). Nu este vorba de speculaţii, ci de cercetări ştiinţifice convingătoare, aşa cum arată Freddy Silva: “Există 175 de mituri despre un potop global, care au naraţiuni aproape identice. Multe dintre acestea provin de la culturi despre care se presupune că nu au avut niciun contact unele cu altele. Alexander Tollman, profesor austriac de geologie, a comparat câteva mituri ale potopului care descriu cum pământul a fost izbit de <şapte sori arzând> înainte de a fi acoperit de ape. Apoi el a comparat aceste mituri cu anomalii geologice reale, rezultate din topirea rocilor la locurile impacturilor meteoritice, demonstrând foarte convingător că în jurul anului 10000 î.H. pământul chiar a fost lovit de şapte fragmente meteoritice, al căror impact a generat o creştere a concentraţiei carbonului -14, care a fost descoperită în copacii fosilizaţi datând din acea perioadă. În mod similar, în 2008 o echipă de geologi danezi a efectuat o examinare exhaustivă a calotelor de gheaţă din Groenlanda şi a determinat o dată precisă pentru catastrofalul eveniment: 9703 î.H., cu doar 100 de ani mai târziu decât data din bine cunoscuta povestire a lui Platon despre Atlantida”7.
O altă sursă consemnează următoarele: “La terminarea ultimei ere glaciare, acum 10.500 de ani, atribuită impactului unei comete sau al unui asteroid în Bahamas, gheaţa topită a ridicat nivelul mărilor cu 120 de metri, iar noile linii ale litoralului s-au mutat cu sute de kilometri în interiorul continentelor. Peste 25 de milioane de kilometri pătraţi, anterior locuibili, au fost inundaţi. Comunităţile litorale au fost înecate, iar puţinii supravieţuitori din terenurile mai înalte au transmis legende despre pământurile inundate, deplângând pierderea paradisurilor demult dispărute”8.
O foarte interesantă trimitere la Manuscrisele de la Qumran (Marea Moartă) îi aparţine lui Erich von Däniken, care scoate în evidenţă o relatare extraordinară privitoare la Noe: “Lameh, tatăl lui Noe, s-a întors într-o bună zi acasă şi a găsit surprins un băiat, a cărui înfăţişare nu semăna deloc cu ceilalţi membri ai familiei. Lameh îi face reproşuri aspre soţiei sale, Bat-Enoş, şi afirmă că acest copil nu este al lui. Bat-Enoş însă jură pe tot ce are mai sfânt că e odrasla lui, a tatălui Lameh – că nu e nici a unui soldat, nici a unui străin, nici a unui <fiu al cerului>.
Lameh nu dă crezare cuvintelor soţiei sale şi pleacă, profund tulburat, să ceară sfatul tatălui său, Matusalem. Ajuns la el, îi relatează întâmplarea care-l mâhneşte atât de mult. Matusalem îl ascultă, chibzuieşte şi pleacă la rândul său să ceară sfatul înţeleptului Enoh. (…)”9.
Până aici, relatarea corespunde cu ceea ce a fost tipărit în limba română sub titlul Manuscrisele de la Marea Moartă10: în capitolul intitulat Memoriile Patriarhilor, Lameh, care vorbeşte la persoana întâi, admiţându-şi bănuiala că “pruncul a fost conceput cu unul dintre acei Străjeri (Cereşti) sau Făpturi Sfinte şi că [aparţine de fapt] uriaşilor”, i-a cerut jurământ soţiei sale, Beth-Enosh. Făcându-i pe plac, ea a jurat că “fructul acesta a fost sădit de tine şi nu de vreun străin sau de vreunul dintre Străjeri sau dintre Fiinţele cereşti”. Cine să fi fost, oare, “Fiinţele cereşti”? Nu puteau fi decât entităţi străine de pământ, altfel n-ar fi avut rost referirea la cer.
Neconvins, Lameh pleacă să ia sfatul lui Matusalem, căruia îi cere să-l consulte şi pe Enoh, privilegiatul patriarh care, fiind “plăcut Domnului”, n-avea să fie lăsat să moară pe Pământ (altă poveste, desigur). Fragmentul se termină cu Matusalem vorbindu-i lui Enoh: “sunt speriat de…”. Nu avem nici descrierea motivului spaimei şi nici opinia lui Enoh, dar Erich von Däniken continuă: “Matusalem îi povesteşte lui Enoh că în familia fiului său a apărut un copil care seamănă mai puţin cu un pământean, ci mai degrabă cu un fiu al cerului: ochii, părul, pielea, întreaga lui făptură nu se aseamănă cu restul familiei.
Înţeleptul Enoh îl ascultă şi îl trimite apoi pe bătrânul Matusalem acasă, cu vestea deosebit de tulburătoare că o mare judecată se va abate asupra Pământului şi omenirii, şi că toată <carnea> va fi nimicită, pentru că e păcătoasă şi depravată. Odrasla străină, însă, pe care familia o priveşte cu ochi critic, a fost aleasă să-i zămislească pe urmaşii celor care vor supravieţui marii judecăţi, iar fiului său, Lameh, Matusalem să-i poruncească să dea băiatului numele de Noe. Matusalem se întoarce acasă şi îi comunică fiului său tot ce îi aşteaptă. Ce altceva îi rămâne lui Lameh de făcut, decât să recunoască odrasla şi să o numească Noe?”
Teoria căsătoriilor mixte şi a naşterii hibrizilor este susţinută şi de Paul Von Ward: “După Eden, cei mai importanţi Annunaki/Elohim au păstrat distanţa faţă de oameni, dar fiii lor (Bene Elohim, în ebraică) au practicat misgeneraţia – cu alte cuvinte, s-au amestecat cu oamenii prin căsătorii mixte, prin coabitare, sex şi procreaţie. Voss citează din Cartea Etiopiană a lui Enoh şi din Geneza 1:26, <Lamech, tatăl lui Noe, s-a înfricoşat şi a fugit şi nu a crezut că el [Noe] era al lui, ci era imaginea îngerilor din ceruri.> (După toate relatările, Noe avea piele palidă, ochi strălucitori şi un păr alb lung, lânos.) Aceste progenituri mixte dintre Bene Elohim şi oameni s-au numit în ebraică Nephilim, cu semnificaţia de <semizei> sau <uriaşi>.
Unii dintre contemporani au văzut aceşti stranii uriaşi ca fiind nişte rebuturi nedorite nici de AB, nici de societăţile umane, dar punctul de vedere prevalent a fost că ei sunt de viţă regească.
După ce AB au renunţat la conducerea directă (lucru petrecut acum 4.000 până la 5.000 de ani), aceste corcituri regale şi-au asumat controlul asupra fostelor regate AB, în ceea ce astăzi se consideră a fi leagănul civilizaţiei occidentale.
Dat fiind actualul ansamblu al dovezilor, nu avem de ales: trebuie să ne considerăm a fi o specie hibridă”11.
În orice caz, imediat după retragerea apelor, Demiurgul repetă faţă de Noe porunca dată celor creaţi simultan în primul capitol: “Şi creşteţi şi vă înmulţiţi pe pământ.” (Geneza 8:17)
Şi o repetă de încă două ori (Geneza 9:1 şi 9:7), parcă sugerând că alegerea supravieţuitorilor a avut în vedere, în primul rând, capacitatea lor de a da naştere unor descendenţi mai evoluaţi decât aceia proveniţi din Adam şi Eva…
De data aceasta, Pământul a fost repopulat cu descendenţii celor trei fii ai lui Noe (Sem, Ham şi Iafet): “Din ei s-au răspândit [oamenii] pe întreg pământul” (Geneza 9:19). Nu este exclus ca măcar una dintre soţiile acestora să le fi fost şi soră, în absenţa interdicţiilor privitoare la incest, însă Vechiul Testament nu oferă indicii în acest sens.
– va urma –
––––––––––––
1W. Bramley, Cúlturile OZN: o scurtă istorie a religiei, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 252-253.
2P. Chouinard, Războiul titanilor: istoria nepovestită a pierdutei rase a atlanţilor, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 195.
3Robert M. Schoch, Civilizaţia uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul şi viitorul nostru, trad. Ramona Neacşa, Ed. Lifestyle Publishing, 2016, p. 109.
4P. Chouinard, op.cit., p. 206-208.
5Walhalla şi Thule: mituri şi legende vechi germanice, repovestite după izvoare de Mihai Isbăşescu, Ed. Minerva, 1977, p. 155, 156.
6Septuaginta, vol. 1, coordonat de C. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu, D. Sluşanschi, Colegiul Noua Europă şi Ed. Polirom, 2004, p. 68.
7F. Silva, Temple, zei-creatori şi transfigurarea sufletului, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 103.
8O. Zell, Paradisurile pierdute, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 37-38.
9E. von Däniken, Amintiri despre viitor, Ed. Lifestyle Publishing, 2011, trad. Laura Karsch, p. 65.
10Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Herald, 2005, trad. Simona Dumitru, p. 280-282.
11P. Von Ward, op.cit., p. 222-223.