Incestul – interdicţii târzii
Este adevărat că în Vechiul Testament apare şi interdicţia incestului, dar aceasta se întâmplă mai târziu, în Levitic şi Deuteronom, când Pământul era deja populat:
“Nimeni să nu se apropie de ruda sa de sânge pentru a-i descoperi ruşinea. Eu sunt Domnul” (Leviticul 18:6)
În explicaţiile din traducerea românească a Septuagintei se arată că a descoperi ruşinea “este o modalitate eufemistică de a desemna actul sexual”. Aceeaşi sursă precizează că “interdicţia incestului se impune de la sine: carnea şi sângele unuia şi aceluiaşi individ nu se pot autofecunda!”
“[Să nu descoperi] ruşinea surorii tale, fiică a tatălui tău sau a mamei tale, născută în casă ori în afara casei, să nu descoperi ruşinea ei. (…) Să nu descoperi ruşinea fiicei femeii tatălui tău; îţi este soră [născută] din acelaşi tată, să nu descoperi ruşinea ei” (Leviticul 18:9, 11)
Comentariul din ediţia românească a Septuagintei face următoarea menţiune: “Căsătoria între fraţi, chiar consanguini, nu era un lucru neobişnuit în Orientul Apropiat, fiind adesea învestită cu semnificaţii cultice. La egipteni, de exemplu, căsătoria între frate şi soră în cadrul familiei regale a fost respectată ca o cutumă sacră până la dizolvarea definitivă a statului egiptean antic în epoca romană”1.
Alte texte privind interdicţia incestului:
“Dacă un bărbat va lua de soţie pe sora sa, fiică a tatălui său ori fiică a mamei sale, dacă îi va vedea ruşinea şi ea îi va vedea ruşinea lui, aceasta este o mârşăvie; să piară dinaintea fiilor neamului lor. El a descoperit ruşinea surorii sale şi vor purta povara păcatului lor. (…) Dacă cineva se va culca cu rudenia sa, atunci a descoperit ruşinea rudeniei sale; vor muri fără copii”. (Leviticul 20:17, 21)
“Blestemat, cel care se împreunează cu sora sa, [fiica] tatălui său sau a mamei sale” (Deuteronomul 27:22)
“Şi i-a dat să mănânce, iar el a tras-o şi i-a spus: <Vino, culcă-te cu mine, sora mea!> Ea i-a răspuns: <Nu, frate, nu mă înjosi, căci aşa ceva nu se face în Israel; nu face asemenea nesăbuinţă!>” (2 Regi 13:11,12).
Să privim acum lucrurile şi din perspectivă ştiinţifică. Dacă mai speraţi că ştiinţa va dovedi că avem o ascendenţă curată, greşiţi. Îi este suficient un simplu calcul matematic pentru a vă descumpăni. Iată ce scrie Bill Bryson:
“Dacă ne întoarcem cu douăzeci de generaţii în urmă, numărul oamenilor care au procreat în numele dumneavoastră [“dumneavoastră” ca individ – nota mea] se ridică la 1.048.576. Cu cinci generaţii înainte de aceasta, existenţa dumneavoastră depindea de reproducerea obedientă a nu mai puţin de 33.554.432 de bărbaţi şi femei. Când ajungem cu treizeci de generaţii în urmă, numărul total de înaintaşi – şi nu uitaţi că aici nu vorbim de veri, mătuşi şi alte rude colaterale, ci doar de părinţi şi părinţi ai părinţilor, într-o linie care duce direct şi indubitabil la dumneavoastră – este mai mare de un miliard (1.073.741.824, ca să fim mai exacţi). Dacă ne întoarcem cu şaizeci şi patru de generaţii în urmă, pe vremea romanilor, numărul persoanelor ale căror eforturi de cooperare binevoitoare vor fi încununate, într-un târziu, de existenţa dumneavoastră se ridică la aproximativ un milion de trilioane, care este de câteva mii de ori mai mare decât numărul total de oameni care au trăit vreodată.
Este evident că undeva matematica noastră a luat-o razna. Vreţi să ştiţi unde? Răspunsul constă în aceea că nu proveniţi dintr-o linie pură. Nu v-aţi putea afla aici fără un mic incest – de fapt, o mulţime de incesturi –, chiar dacă suficient de îndepărtat genetic. Având atâtea milioane de strămoşi în spate, mai mult ca sigur au existat numeroase situaţii în care o rudă din linia maternă a familiei a procreat cu vreun văr îndepărtat din linia paternă. Ba chiar, dacă acum partenerul dumneavoastră este cineva din propria rasă şi din propria ţară, sunt şanse foarte mari ca, într-un anumit punct din arborele genealogic, să fiţi rude. Mai mult, dacă priviţi în jur într-un autobuz, într-un parc, o cafenea sau orice alt loc aglomerat, majoritatea oamenilor pe care-i vedeţi vă sunt probabil rude. Dacă auziţi pe cineva lăudându-se că se trage din Shakespeare sau William Cuceritorul, ar trebui să răspundeţi pe dată: <Şi eu!>. În sensul cel mai literal şi mai fundamental, toţi suntem o mare familie”2.
Pe lângă confirmarea relaţiilor incestuoase, din afirmaţiile ştiinţifice citate mi se pare a rezulta şi că Omul Apusean n-ar trebui să-şi trateze vecinii din răsăritul continentului european atât de arogant pe cât o face în zilele noastre, pentru că fac efectiv parte din aceeaşi familie, dar poate că nu i-a adus încă nimeni la cunoştinţă acest detaliu inimaginabil. De ce s-a îndrăgostit Prinţul Charles de Transilvania? Pentru că ar fi un descendent din linia de sânge a lui Vlad Ţepeş, s-a spus – ceea ce nu mai pare deloc surprinzător, în lumina “relaţiilor de familie” descrise în cartea lui Bryson. Ion M. Ioniţă scria, în Historia:
“Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul coroanei britanice, se declară urmaş al lui Vlad Ţepeş, susţinând o campanie mediatică fără precedent de promovare a Transilvaniei şi a României. Filmul Wild Carpathia, difuzat de Travel Channel, a fost urmat de articole în presa europeană, care a descoperit brusc frumuseţi fără seamăn într-o Românie populată până deunăzi numai de cerşetori şi de hoţi.”3
Iar Răzvan Cârcu, prezenta, în Adevărul, câteva date genealogice:
“scriitorul David Hughes a prezentat în cartea sa Cronicile Britanice patru variante prin care sângele domnitorului român poreclit <Dracula> curge prin venele prinţului moştenitor al tronului britanic. Domnitorul Vlad Ţepeş a avut cinci copii, patru băieţi şi o fată. Prin fiii săi, Mihnea cel Rău şi Vlad Ţepeluş, şi prin căsătorii successive s-a ajuns ca descendenţii lui Ţepeş să se înrudească cu diverşi membri ai unor familii de nobili maghiari sau de români maghiarizaţi. Indiferent care dintre cele patru variante prezentate de Hughes ar fi urmate, se ajunge la un punct comun: contesa Claudine Rhédey de Kis-Rhéde, din Sângeorgiu de Pădure (judeţul Mureş). Nepoata acesteia, Mary de Teck, s-a căsătorit cu regele George al V-lea al Marii Britanii, devenind astfel regină. Unul dintre fiii cuplului, regele George al VI-lea, s-a căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon în 1923 şi a avut două fiice: pe Margaret şi pe Elizabeth (actuala regină Elisabeta a II-a). Aşadar, prinţul Charles, proaspătul bunic, este strănepotul reginei Mary de Teck.”4
Vom ajunge să ştim? Oare chiar ne propunem să ştim?
“În mare parte, adevărul a fost lăsat pentru cei ce vor veni.”
Seneca
Timpul civilizaţiei noastre nu este infinit. Cu sau fără intervenţia omului, va veni vremea când planeta va redeveni o gazdă ostilă, aşa cum a fost în cea mai mare parte a miliardelor de ani ce au trecut de la formarea sa. Se pare că am apărut şi ne-am construit civilizaţia într-o perioadă de linişte norocoasă, mai lungă decât alte perioade de calm din istoria Pământului. Remodelările scoarţei vor continua; “Pământul este singura dintre planetele telurice care are plăci tectonice, iar motivul rămâne un mister” (Bill Bryson). Desigur, dată fiind certitudinea remodelărilor continentale, nimeni nu ştie ce se va alege în viitor din titlurile de proprietate asupra terenurilor, atât de preţuite în zilele materialismului nostru îngust…
Chiar şi în condiţiile în care am benefciat de această perioadă de linişte, ne-am dovedit a fi mai puţin adaptaţi la mediu decât am crede. Să-i dăm cuvântul, din nou, lui Bill Bryson:
“Pământul nu este deloc o reşedinţă confortabilă pentru un organism, chiar dacă e singura care îl primeşte. (…) În termeni de adaptabilitate, este uimitor cât de neajutoraţi sunt oamenii. (…) porţiunile de pe Pământ pe care suntem pregătiţi sau capabili să le ocupăm sunt extrem de modeste: numai 12% din întreaga suprafaţă uscată şi doar 4% din cea totală, dacă includem şi apele. (…) dacă am reduce Pământul la dimensiunea unui glob de birou standard, atmosfera ar avea doar grosimea a vreo două straturi de lac”.
Nu suntem scopul Universului şi nu am fost inevitabili nici măcar din punct de vedere evoluţionist: “Una dintre ideile cel mai greu de acceptat de către oameni este aceea că noi nu suntem punctul maxim pentru nimic. Prezenţa noastră aici nu are nimic inevitabil în ea” (Tattersall). Poate că ar fi timpul să încercăm să fim mai modeşti, să luăm în calcul detaliul că, asemenea tuturor speciilor, nu suntem scutiţi de perspectiva extincţiei, în ciuda impresiei că tehnologia noastră pare să fi atins un nivel protector fără precedent. Este o iluzie. Evenimentele catastrofice majore pot lovi cu o forţă pe care nici nu suntem pregătiţi să ne-o imaginăm, întrucât cultura noastră nu a avut timp să integreze în conştiinţa colectivă ceva de asemenea amploare; cum spuneam, am prins o perioadă de calm. Şi totuşi:
“Este curios faptul că pe Pământ moartea speciilor reprezintă în sensul cel mai literal calea vieţii. (…) 99,99% dintre toate speciile care au existat vreodată nu se mai află astăzi printre noi. După cum îi place să spună lui David Raup de la Universitatea din Chicago: <La o primă aproximare, toate speciile sunt dispărute>. Pentru organismele complexe, durata medie de viaţă a unei specii este de numai patru milioane de ani – aproximativ vârsta la care ne aflăm noi acum”5.
Tot ce am consemnat în acest eseu conduce spre ideea că nu putem să excludem teoria unei intervenţii în evoluţie. Nu ştim când a început şi nu-i ştim nici motivele. Ştim, în schimb, că “Astăzi sunt cunoscute trei tetrapode timpurii şi niciunul dintre ele nu are cinci degete. Pe scurt, nu prea ştim de unde venim” (Bill Bryson).
După milenii de îndoctrinare, de dezbinări şi războaie, de supremaţie a religiilor bazate pe supranatural, însăşi validitatea teoriei intervenţiei pare neverosimilă. Avem însă, în patrimoniul cultural al umanităţii, câteva spirite libere care ne-au lansat provocarea de a medita asupra acestei ipoteze uluitoare. Erich von Däniken o rezumă astfel:
“Într-un trecut îndepărtat şi neprecizat, o astronavă străină a descoperit planeta noastră. Echipajul astronavei a stabilit curând că Pământul prezintă toate condiţiile dezvoltării unor fiinţe inteligente. <Omul> din vremurile acelea nu era, încă, desigur, homo sapiens, ci altceva… Astronauţii străini au fecundat artificial câteva exemplare de sex feminin din această specie, le-au cufundat – după cum ne spun vechi legende – într-un somn profund şi au părăsit planeta. După mii de ani s-au întors şi au găsit pe Pământ câteva exemplare din specia homo sapiens. Au mai repetat de câteva ori procesul de înnobilare a speciei, până când s-a dezvoltat în sfârşit o fiinţă cu un grad de inteligenţă suficient de mare pentru a i se împărtăşi anumite norme sociale. Oamenii din acele vremuri erau încă primitivi. Pentru că exista pericolul ca aceştia să regreseze şi să se împerecheze iarăşi cu animalele, astronauţii fie au nimicit exemplarele nereuşite, fie le-au luat cu ei şi le-au dus pe alte continente”6.
Sunt speculaţii care încă stârnesc zâmbete; von Däniken este un autor controversat, a fost ţinta unor numeroase campanii de denigrare, dar asta nu înseamnă prea mult. Teoria sa are un fir logic, iar adversarii n-au fost întotdeauna convingători. Să extragem, de pildă, din citatul de mai sus, afirmaţia bizară potrivit căreia “exista pericolul ca aceştia [oamenii] să regreseze”. Dacă vi se pare neverosimil că oamenii ar fi fost în pericolul de a regresa, avem la îndemână şi o constatare ştiinţifică, bazată pe date arheologice:
“oasele de habilis nu au nicio coerenţă. Aranjate secvenţial, ele indică ritmuri şi direcţii de evoluţie diferite pentru bărbaţi şi femei – bărbaţii se distanţează de maimuţe şi devin mai umani cu timpul, în vreme ce femeile din aceeaşi perioadă par să se îndepărteze de trăsăturile umane, apropiindu-se de maimuţe”7.
După cum am văzut, chiar şi textele religioase oferă indicii în favoarea teoriei intervenţiei, dacă renunţăm să le citim în “cheia” sacrului şi a supranaturalului. Este regretabil că Biblia a fost şi continuă să fie interpretată şi servită dogmatic, pentru că cercetarea liberă a textelor ei ar fi putut face să ştim mai multe despre noi, astăzi şi să avem cu totul alt mod de a ne raporta la spiritualitate. Cum scria Paul Von Ward, “deliberata ştergere a dovezilor privind Fiinţele Avansate din relatările istorice timpurii s-a obţinut prin condiţionare psihologică, edicte religioase şi, atunci când acestea au dat greş, forţă brută. Eforturile a zeci de generaţii de lideri religioşi au fost facilitate de adevărate armate de gorile politice”.
Ajungem astfel la o întrebare căreia este mult mai dificil să-i găsim răspuns decât ar părea la prima vedere: chiar ne dorim să ştim adevărul, să aflăm de unde venim? Oricât de absurd ar părea, răspunsul este că nu. Oare de ce ştiinţa “oficială” nu este interesată nici de teoriile, nici de dovezile care tind să contrazică istoria oficială şi evoluţionismul “natural” darwinist? Pentru că asta ne e structura, asta ne este civilizaţia. Gândiţi-vă la armatele de cercetători “corecţi politic” din felurite domenii, care şi-au construit carierele (doctorate, catedre, medalii, poziţii sociale) susţinând evoluţionismul oficial sau faptul că descoperirea Americii i-o datorăm lui Columb: cum ar fi să le vadă spulberate de aşezări umane şi de oseminte ciudate descoperite în locuri neverosimile, sau de o inscripţie paleo-ebraică din secolul al II-lea d.H. dezgropată în Tennessee? Pur şi simplu inacceptabil! Numeroşi cercetători entuziaşti, dar lipsiţi de orientare ideologică, s-au văzut discreditaţi şi şi-au pierdut slujbele pentru că au înotat împotriva curentului. Unii au avut înţelepciunea să vorbească după ce s-au pensionat, precum Michael D. Coe, profesor de antropologie la Yale timp de 35 de ani:
“Pe vremuri existau o mai mare libertate de gândire şi o mai mică îngrijorare apropo de părerea colegilor de breaslă. Astăzi lucrurile sunt manevrate de un fel de mafie academică. Stai la coadă la acele camere de hotel în timpul conferinţelor şi aştepţi să te intervieveze pentru un post. Dacă spui ce nu trebuie, eşti declarat rău şi nu eşti primit…”8
Libertatea de exprimare este garantată prin tratate şi constituţii? Haideţi să nu mai glumim… În Occidentul supraluminat încă se interzic cărţi (nu ştiu sigur dacă se mai şi ard), adesea sub pretextul “protejării” elevilor şi studenţilor de limbajul inadecvat! În zonele aflate sub regim autoritar explicit lucrurile stau şi mai rău… Nu ştiu exact pentru ce este lupta – pentru putere, pentru bogăţie, pentru supremaţie sau pentru toate la un loc –, dar ştiu că părţile combatante nu au şi nu vor avea nici cea mai mică preocupare pentru adevăr. Să citim ce scrie John Gray:
“(…) doar necunoscătorii istoriei ar putea crede că întrecerea ideilor poate duce la triumful adevărului. Cu siguranţă există competiţie între idei, dar câştigătorii sunt de obicei aceia care au de partea lor puterea şi absurditatea omenească. (…)
În lupta pentru supravieţuire, căutarea adevărului este un capriciu, dacă nu cumva este o neputinţă:
<doar oamenii nefericiţi caută adevărul.
Omul este ca celelalte animale, vrea hrană, succes şi femei,
nu adevăr. Doar dacă mintea
chinuită de frământări şi-a pierdut speranţa în fericire;
atunci începe să-şi urască viaţa ca o cuşcă şi caută altceva>.
Scopul principal al ştiinţei nu va fi niciodată acela de a căuta adevărul sau de a schimba viaţa oamenilor. Modul în care vor fi folosite cunoştinţele va fi mereu la fel de schimbător şi înşelător ca oamenii înşişi, pentru că ei folosesc ceea ce ştiu pentru a-şi satisface nevoile imediate – chiar dacă asta le poate aduce pieirea. Istoria nu se naşte din lupta pentru autoconservare, aşa cum îşi imagina sau îşi dorea să creadă Hobbes. În viaţa de zi cu zi, oamenii se agită să obţină profit sau să-şi evalueze pierderile. Când vremurile sunt tulburi, îşi protejează urmaşii, se răzbună pe duşmani sau pur şi simplu dau frâu liber sentimentelor. (…)
Ar fi anormal să presupunem că ştiinţa poate aduce raţiunea într-o lume iraţională, când singurul lucru pe care îl poate face este să dea o altă formă nebuniei cu care ne-am obişnuit. Acestea nu sunt doar concluziile istoriei. Concluzia analizei ştiinţifice este că oamenii nu pot fi decât iraţionali”9.
Revenind la tema eseului, să spunem, prudent, că nu excludem posibilitatea ca entitatea creatoare pe care o numim “Dumnezeu” să fi acţionat, într-adevăr, pe Pământ, însă probabil este să nu aibă legătură cu Dumnezeul omnipotent, omniscient şi omniprezent al religiei, acesta din urmă nefiind de găsit în ceruri. Poate că ne-a creat un Demiurg imperfect, material, concret, cuprins şi el în Marele Tot, un Demiurg care se putea plimba în fiinţă prin grădina desfătărilor şi putea dialoga cu Eva şi cu Adam. Un Demiurg care vorbea cu Avraam şi cu Sarra, sau care îl sfătuia pe Moise şi îi dădea legi. Acest Demiurg are, la rându-i, puteri şi cunoştinţe limitate, deşi mult mai mari decât ale făpturilor pe care le-a “inventat” prin ameliorare genetică; abia astfel devine plauzibil ca el să fi procedat la intervenţii genetice repetate, spre a obţine fiinţa umană satisfăcătoare (tocmai pentru că nu era omniscient şi omnipotent). Faptul că Elohim ar fi fost un Demiurg care a creat pas cu pas, ezitând şi experimentând, este susţinut de Robert Ambelain plecând tot de la textele din Geneză:
“Demiurgului îi lipseşte caracterul atotştiutor, privilegiu al Divinităţii Pure. El nu cunoaşte dinainte rezultatul acţiunii sale, pare că experimentează, tatonează, precum o forţă naturală obişnuită. Mai mult încă, pare că evoluează odată cu Lumea…
Astfel, atunci când pământul a produs roade de tot felul, textul ne spune:
<Şi Dumnezeu a văzut că era bine…> (Geneza, 1-12).
Când a creat cele două mari lumini, Soarele şi Luna, pentru a despărţi ziua de noapte, Geneza ne spune din nou:
<Şi Dumnezeu a văzut că era un lucru bun> (1-18).
(…)
În mod limpede, Dumnezeu nu ne este prezentat ca un Creator atotştiutor, sigur de perfecţiunea operei sale”10.
Doar un Creator imperfect, unul stăpânit de pasiuni asemănătoare cu ale făpturii umane pare capabil să fi adus distrugere şi moarte pentru făpturile nereuşite (Potop peste contemporanii lui Noe, foc şi pucioasă peste Sodoma), să manifeste sentimente precum gelozia (“sunt un Dumnezeu gelos”: Exod 20:5; Deuteronom 4:24), să interzică omului cunoaşterea şi accesul la veşnicie (prin oprirea accesului său la Pomul Cunoaşterii şi la Pomul Vieţii din grădina desfătărilor), ori să ceară uneori supunere oarbă, alteori violenţă, crime şi războaie (îndemnuri pe care Vechiul Testament le conţine din abundenţă). Aşa cum observa William Bramley,
“e drept că scripturile ebraice, creştine, musulmane şi hinduse conţin nişte învăţături frumoase, dar de asemenea au şi tendinţa de a încuraja o atitudine care favorizează dezbinarea şi declanşarea conflictelor”.
Cam acelaşi lucru îl spune şi Sam Harris, doar că o face într-un stil mult mai persuasiv:
“Desigur, cărţile noastre religioase au multe elemente pline de înţelepciune, consolare şi frumuseţe. Dar cuvinte pline de înţelepciune, consolare şi frumuseţe pot fi întălnite şi în paginile lui Shakespeare, Virgiliu şi Homer, şi nimeni nu a ucis vreodată mii de necunoscuţi inspirându-se din ele. Credinţa că anuminte cărţi au fost scrise de Dumnezeu (care, din motive greu de bănuit, i-a permis lui Shakespeare să fie un scriitor mult mai bun decât el) ne răpeşte capacitatea de a pune în discuţie cea mai puternică sursă a conflictului uman din toate timpurile. Cum se întâmplă că absurditatea acestei idei nu ne lasă cu gura căscată în fiecare oră? Cel mai probabil, nu am fi considerat niciodată că atât de mulţi oameni ar putea să creadă astfel de lucruri, dacă respectivii nu ar fi crezut cu adevărat în ele. Să ne imaginăm o lume în care generaţii întregi de fiinţe umane cred că anumite filme au fost făcute de Dumnezeu sau că anumite programe de calculator au fost concepute de acesta. Imaginaţi-vă un viitor în care milioane dintre urmaşii noştri se omoară între ei în urma unor interpretări diferite ale Războiului stelelor sau ale sistemului de operare Windows 98. Ar putea exista ceva – orice altceva – mai ridicol? Şi cu toate acestea, nu ar fi o lume mai ridicolă decât cea în care trăim acum”11.
Iar Thomas Paine a spus, la rându-i, ceva memorabil:
“Orice sistem religios care conţine vreun lucru ce şochează mintea unui copil nu poate fi un sistem adevărat”.
De parcă îi pasă cuiva că este sau nu adevărat!
Chiar dacă nu ne-ar favoriza orgoliul, înţelegerea istoriei noastre netrucate ar putea fi calea către o evoluţie mentală care să ne ajute să respingem condiţionările de tip colonial. Ar fi greu de acceptat, poate, că nu suntem nici scopul Universului, nici proiecţiile perfecte ale designului inteligent, nici vedetele evoluţiei darwiniste, dar confruntarea cu adevărul ar putea fi semnalul unei treziri şi ar servi, probabil, drept motiv al refuzului de a mai accepta supunerea oarbă. Cum scria Paul Von Ward,
“Trebuie să facem faţă, cu onestitate, atât impactului psihologic al faptului că suntem o rasă hibridă, cât şi şocului ştergerii din conştiinţa noastră a supranaturalului; doar atunci societatea în ansamblu va putea să se ocupe de dovezile existente, care sugerează o reîntoarcere a Fiinţelor Avansate. Descoperirea adevăratei noastre istorii este absolut inevitabilă pentru a crea un viitor sănătos al omenirii între Fiinţele Avansate din galaxia noastră şi de dincolo de graniţele ei”.
Aşa cum am văzut, ştiinţa nu ştie de unde venim (şi se pare că nici nu este interesată să afle). Nu ştie nici cum am dobândit dimensiunile creierului, nici cum am dezvoltat limbajul articulat. Religia nu ştie să ne spună cine sunt “fiii lui Dumnezeu”, îi numeşte “îngeri căzuţi”, fără să ne explice de unde şi cum au căzut; nu ne oferă lămuriri nici în privinţa “uriaşilor de odinioară”: cum de au apărut, când şi de ce au dispărut, unde sunt dovezile existenţei lor?…
Merită să aflăm cine suntem, cât timp civilizaţia noastră are încă statut dominant pe planetă. Ne stă la îndemână să eliminăm, astfel, una dintre cauzele majore ale conflictelor noastre. Când vom conştientiza modul în care suntem conectaţi între noi şi cu energiile Universului, vom dobândi şansa de a ne reconsidera mizele. Până atunci, vom rămâne sclavii unui materialism îndoielnic.
– sfârşit –
–––––––––––––––––––––
1Septuaginta, op.cit., vol. 1, p. 379.
2B. Bryson, op.cit., p. 409-410.
3https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/charles-urmasul-lui-vlad-tepes
4http://adevarul.ro/international/europa/infografie-legatura-sange-vlad-Tepes-micul-print-marii-britanii-1_51eeb613c7b855ff56683ac7/index.html
5B. Bryson, op.cit., p. 352.
6E. von Däniken, op.cit., p. 75.
7B. Bryson, op.cit., p. 453.
8Citat din F. Joseph, Scandaluri arheologice, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 27.
9J. Gray, Câini de paie, Ed. Humanitas, 2009, trad. Mirela Munteanu, p. 39-41.
10R. Ambelain, op.cit., p. 97.
11S. Harris, Sfârşitul credinţei. Religie, teroare şi viitorul raţiunii, Ed. Herald, 2016, trad. Alexandru Anghel, p. 35.