În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi s-o mai văd în viață măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor…
(Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)
*
O găsesc pe mama mai prăbuşită decât ieri. Este în faza în care neagă orice, nu mai vede ieşirea la liman. Cere să mănânce. Asistenta îi dă supă cu lingura, ca la copii. Ea soarbe lacom şi oftează. Totul s-a terminat ! o aud lamentându-se stins. Se ridică în capul oaselor şi se plânge de ameţeală. Nu nimereşte cuvintele potrivite şi se enervează. Îi ţin mâna în mâna mea şi o mângâi. Încerc s-o încurajez, îi reproşez că este îndărătnică şi nu cooperează cu personalul medical. Sunt demoralizat şi aproape fără speranţă. Mă gândesc cu spaimă la ceea ce va urma. Ca un trăsnet a căzut necazul ăsta, nimic nu-l anunţa. Va trebui să mă obişnuiesc cu infirmitatea mamei şi să accept fatalitatea. Fie-ţi milă de noi, Bunule Părinte !
*
„Că la Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob ? El nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”1, le răspunde Iisus saducheilor.
Dacă e aşa, ţine-o, Doamne, pe mama vie, atât te rog, Doamne !
––––––––––-
1Sfânta Evanghelie după Matei