• avocat
  • scriitor
  • publicist

La moartea unicului Kaiser

În finala de pe Wembley a World Cup ’66, Kaiser-ul Franz nu s-a implicat deloc în ofensivă, acolo unde se vădise a fi decisiv în grupă. Poate la mijloc a fost vorba de o mutare neinspirată a tânărului Schön, care l-a pus pe Beckenbauer să-l marcheze strict pe Bobby Charlton[1], „ceea ce a dus la dispariția ideilor în jocul nemților“[2].Împăratul a pus lucrurile în ordine: „Anglia ne-a bătut în 1966 pentru că Bobby Charlton a fost un pic mai bun decât mine.“ Mai concis nici că se putea. „Simplitatea este secretul succesului său. Acest om cu calități și capacități extraordinare“, îl va caracteriza Dettmar Cramer, fostul său antrenor de la club. Așa scriam în Basmul fotbalului… De atunci încoace, m-a obsedat ideea asta, iar în octombrie 2023, când englezul a murit, o voce de departe mi-a șoptit la ureche, conspirativ și sumbru: „În curând se va prăpădi și neamțul, e musai să-l urmărească om la om pe Bobby și dincolo !” Mi-am făcut semnul crucii, sperând să-l alung pe Necuratul. Numai că din Germania veștile ajunse la mine nu erau deloc încurajatoare, Franz nemaiapărând în tribunele stadionului Allianz Arena, casa echipei sale de suflet, Bayern.

După trei luni, cei doi protagoniști principali  ai confruntării  de odinioară din templul londonez s-au reîntâlnit pe gazonul mereu și mereu verde de deasupra efemerului lumesc… Cartea cerurilor nu minte niciodată și, tot ce-i prorocit acolo, se împlinește cu exactitate… prusacă.

Cine a fost  Beckenbauer ? Învingătorul lui Cruyff, înainte de orice, batavul fiind idolul meu de peste mări și țări și de peste timpuri! Iar detaliul cu pricina spune totul, altminteri Ioan Chirilă nu-și boteza astfel cartea dedicată Weltmeisterchaft-ului  din 1974… Dacă n-ar fi existat magnificul olandez, Franz i-ar  fi luat locul în inima mea de suporter, mai ales că nu pierduse aproape  nicio finală, cu naționala ori cu formația bavareză, un învingător prin structură și educație. Un tip chipeș și rasat, cu o distincție neverosimilă pentru  un pălitor de minge, de aici și de oriunde. Predestinat să fie liderul ! De-o sportivitate exemplară, nu știu să fi încasat vreun cartonaș roșu de-a lungul unei cariere excepționale.  În ultimul meci  din Cupa Mondială din 1966, în clipa în care tușierul Bahramov a arătat centrul terenului, deși nimeni nu este încă în stare să  jure cu mâna pe inimă că balonul a depășit cu întreaga circumferință linia porții, portarul ghinionist Tilkowsky își aduce aminte: „Am vrut să protestăm, dar Beckenbauer a strigat: «Nu mai e timp de discuții! Mai bine să egalăm !»” Din  păcate, „Leul britanic” a triumfat, însă discuțiile continuă și acum pe marginea deciziei sovieticului…

În Mexic, în 1970, RFG a sucombat în minutul 120 al memorabilei semifinale cu Italia, la sfârșitul  căreia ziarul local Ovaciones a titrat cu litere mari: „Quien vio ese partido, ya se podria morir!” „Cine a văzut meciul acesta, poate să moară!”, adică… Eu l-am văzut,  și în noaptea aia n-am reușit să închid ochii o clipită. Îmi amintesc și azi că se apropia finalul și macaronarii conduceau cu 1-0. Nu mi se șterge din memoria afectivă de microbist o scenă… Kaiser Franz se aruncă în zidul italian încă o dată și este cosit de Cera, pe linia de 16 metri. Cere penalty, deja simte o durere fierbinte la umărul drept. Peruanul Yamasaki acordă lovitură liberă, puțin în afara careului mare. Nemții protestează, însă își dau seama că timpul e împotriva lor. Overath execută scurt la Held, centrare, cap Seeler, dar Albertosi respinge în corner, este ultimul minut. Jocul continuă, am intrat în extra-time, Grabowski înalță o altă minge și Schnellinger, omul Milanului, apare din țara nimănui și înscrie. Boninsegna se prăbușește în lacrimi pe gazonul ars. Pauză. Nea Vanea surprinde  și el momentul acela de-un eroism neîntâlnit ulterior. „În ultimele secunde ale meciului, Franz Beckenbauer a ridicat în picioare tot stadionul, încercând un slalom aproape ireal, cu complicitatea brațului său rigid, din care a făcut, pentru câteva secunde, vicleană armă de diversiune. Dar golul nu a venit, pentru că Destinul rezervase Cupa de aur a lui «Jules Rimet» echipei lui Pelé.”[3]  George Mihalache remarcă și el: „Păcat de Beckenbauer. L-am simțit atunci luptând mai aprig ca niciodată, mai ales după ce a reintrat cu mâna înfășurată în bandaje“[4]

Cum se întâmplă adesea  în cărțile de povești, Zeița Fotbalului i-a surâs patru ani mai târziu, într-o dispută de neuitat cu „Portocala mecanică”, favorita mea… Îl am încă în viul ochilor de puști  pe căpitanul gazdelor sărutând noua cupă în uralele stadionului trepidând. „Nicio altă figură de fotbal, poate cu excepția lui Pelé, nu a ajuns vreodată la statutul mitic al lui Beckenbauer“[5], îl va omagia Henry Kissinger, strategul Americii dintotdeauna. În copilărie, tatăl micuțului Franz îl avertizase că „nimeni nu poate trăi din fotbal.“ Acum, piciul  își purta coroana de  Împărat și făcea reclame la marile firme de echipament sportiv pe sume amețitoare. Devenise printre cei mai iubiți și bogați oameni ai Germaniei, deținător al Balonului de Aur în 1972 și 1976 și al celui de Argint în 1966, 1974 și 1975, colosal palmares! Apropo, câți fundași din istoria „sportului rege” au obținut asemenea premii individuale? El „simbolizează fotbalul și mentalitatea câștigătoare“, îl va elogia  și Boris Becker. Modestul poștaș din suburbia Gieslung se înșelase, fiul său izbândise.

La câțiva pași în spatele căpitanului, Gerd Müller e trist, știe că nu va mai îmbrăca tricoul Mannschaft-ului. Nu prea târziu, Der Bomber a căzut în patima alcoolului, însă oficialii de la Bayern l-au salvat, cooptându-l în staff-ul tehnic al echipei secunde. După un timp, un director economic pornit să reducă cheltuielile clubului, a spus că nu înțelege de ce ex-atacantul trebuie să fie plătit cu un milion de euro pe an. În sală s-a  așternut brusc liniștea. Grea, mocirloasă. Aflat în prezidiu, președintele Beckenbauer s-a ridicat și a vorbit rar, apăsat, tunător, imperativ. „Stai jos! Dacă nu ar fi existat el, tu nici nu aveai ce căuta aici!“[6], atât a rostit Kaiser-ul. Și nimeni nu l-a înfruntat. Se făcuse dreptate pentru un fotbalist uriaș, a cărui memorie i-a fost ronțăită până la moarte  de o boală necruțătoare, mai cruntă decât toți stoperii pe care i-a umilit cândva…

Dar epopeea beckenbaueriană nu se încheie și, în 1990,  își conduce de pe bancă Die Mannschaft la titlul planetar, deși destui l-au contestat la momentul învestirii. La capătul finalei cu argentinienii lui Maradona, selecționerul Panzer-ului era mai exuberant ca oricând, bătea aerul cu pumnii și țopăia aidoma adolescenților și zău că nu mi-l închipuisem manifestându-se și euforic. El, bărbatul de-o seriozitate impenetrabilă și de-o noblețe wagneriană a gesturilor neșifonată vreodată. În clipele acelea de bucurie deszălogită mi-am dat seama că și  Beckenbauer este  pământean, asemenea nouă, ăstora din peluza vieții, unul cu calități și defecte. Curând, prin 2006, se adeverea că nu greșisem, Kaiser-ul alegându-se cu un dosar penal, acuzat că ar fi primit un mărunțiș de 5,5 milioane de euro de la un sponsor al federației germane, în calitate de președinte onorific al Comitetului de organizare al Mondialului din țara sa. Procurorii susțineau că voluntariatul nu fusese deloc… voluntariat, însă monstrul sacru al fotbalului teuton n-a suferit nicio consecință penală. Acesta a fost jucătorul și omul Franz Beckenbauer, un titan ! Un model arvunit eternității.

Ah, ce mult aș vrea să știu ce și-o vorbi el de câteva zile cu prietenul de altădată, Bobby Charlton… Dumnezeu să-i aibă în pază pe amândoi !


[1] Traian  Ungureanu explică mutarea aceea tactică: „În finală, Bobby a făcut un meci anonim. A primit sarcina să îl marcheze om la om pe Beckenbauer. Știa că asta îl scoate din joc, dar n-a refuzat. Și Beckenbauer a primit sarcina să îl marcheze pe Charlton. Cei doi s-au scos reciproc din meci.“ (Gazeta Sporturilor)

[2] Ioan Chirilă, Învingătorul lui Cruyff

[3] Ioan Chirilă, Învingătorul lui Cruyff

[4] George Mihalache, De ți-ar spune poarta mea

[5] Bogdan Socol, 100 de fotbaliști legendari

[6] Bogdan Socol, 100 de fotbaliști legendari

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

15 februarie, 2024

În finala de pe Wembley a World Cup '66, Kaiser-ul Franz nu s-a implicat deloc în ofensivă, acolo unde se vădise a f

1 februarie, 2024

În finala de pe Wembley a World Cup '66, Kaiser-ul Franz nu s-a implicat deloc în ofensivă, acolo unde se vădise a f

14 ianuarie, 2024

În finala de pe Wembley a World Cup '66, Kaiser-ul Franz nu s-a implicat deloc în ofensivă, acolo unde se vădise a f

Articole similare

Cândva, în Grozăvești...
VIZUALIZARI
Momcilo Luburici, in memoriam
VIZUALIZARI
La moartea unicului Kaiser
VIZUALIZARI
Gândul meu de An Nou
VIZUALIZARI
Faceți loc să vină povestea !
VIZUALIZARI
Noaptea magică a celor trei „moși”
VIZUALIZARI
De Ignat, odată...
VIZUALIZARI
Paradisul de mai adineauri...
VIZUALIZARI