Înainte cu puține luni de lovitura de stat din decembrie 1989, participam la un vernisaj organizat la Casa de cultură, prilej să scriu niscaiva impresii… Cuvintele rostite își pierd prospețimea și vitalitatea, sună convențional, neputând cuprinde întreaga trăire a momentului de uluire artistică, năvalnica bogăție a simțirii. Revolta frumosului, într-o vreme în care urâtul este deja un fapt cotidian, obligă la replieri lăuntrice. Obișnuit cu mizeria judiciară din care mă înfrupt prin fișa postului, mi se pare că visez, nimerit în această sală cu acuarele și uleiuri fermecate. De cum am pășit aici, m-am eliberat, mi-am regăsit bucuria originară, nealterată de compromisurile sociale și profesionale ! Bucuria inocentă și înălțătoare, singura în măsură să te apropie de esența vieții ! Răscolit astfel sufletește, te regăsești pe tine însuți în forma cea mai pură și te contopești voluptuos cu ființa vie a tablourilor expuse. Pe portița deschisă timid ori brutal de culoare, îți redescoperi amintiri de demult, senzații părelnic uitate. Alergi de la o cromatică la alta, având drept călăuză propria-ți fantezie, și totul se schimbă ca prin vrajă. Un joc al imaginației fremătătoare și neobosite, creând și recreând neîncetat fărâme de realitate.
Muzica, Pictura și Cuvântul scris sunt zeițele cărora mă închin în clipele de refugiu și pe care le invoc întru izbăvirea mea și a lumii. Ele sunt pilonii sanctuarului meu vremelnic, transformat, adesea, în teatru ce adăpostește idei fecunde și povățuitoare, indispensabile trudei devoratoare de energie.
Pictorii care au expus azi ? Ei bine, primul, Cristea Ionescu, mi-a amintit de compozițiile lui Haydn – molcom, egal cu el însuși mereu, armonios. O estetică senină și tămăduitoare, meditativă și eternă.
Dumitru Negru are ceva din Chopin, pictura sa doare, debordează de tristețe și miroase a carne arsă. Un zbucium mistuitor îl trădează pe autor, chinuit de fiorul creației transformate în boală.
Maria Sacerdoțeanu aduce cu Vivaldi, contemplativă și vivace, neprihănită și inflorescentă. Un prilej de desfătare continuă și un ospăț pantagruelic al privirii.
În fine, Aurel Gîrjoabă este chiar Enescu, hotărât și năpădit de nostalgii rustico-rupestre, de dureri nevindecate. O pictură trădând dorul de sat și de natura maiestuoasă în toate anotimpurile ei. Tușele ireale îi dau o aureolă cristică, nimic previzibil, spontaneitate și mister, rânduite sisific.
Întâlnirea cu pictura mi-a redeschis o rană veche, din copilărie, cicatrizată forțat și brusc, după ce visasem să recompun universul dintr-o simplă atingere a penelului înmuiat în culoare. S-a dus paradisul acela și câtă dreptate are Marcel Proust: „Paradisurile adevărate sunt paradisurile pierdute”… Niciodată nu l-am înțeles mai adânc ca acum.
După vreo patru decenii, fostul meu profesor de Desen din clasele gimnaziale se întoarce la Turnu Măgurele, oraș pe care l-a părăsit în anii ’90. Între timp, Aurel Gîrjoabă (stabilit în Curtea de Argeș) a atins borna „87” și a devenit un pictor cu faimă nu doar locală, ci și națională…
Îl cercetez cu nestăpânită emoție, nu ne-am mai văzut de multișor. Bărbatul din fața noastră nu și-a pierdut charisma de odinioară, dimpotrivă. Și nici prospețimea, ca și spontaneitatea, de parcă ceasul a stat pe loc ! Îl ascultăm cu încântare dizertând despre „gramatica limbajului plastic” și, îndeosebi, despre Constantin Brâncuși. De pe pereții sălii din incinta cinematografului „Flacăra” ne zâmbesc compozițiile cromatice ale invitatului de onoare al urbei, adevărate explozii de lumină. Oho, ce schimbare de stil, ce abundență de galben și verde, în toate nuanțele ! Fresce ale nemișcării, semn că „pictura este tăcerea care vorbește”, așa cum minunat ne asigură pictorul, pe care, cândva, criticul de artă Adina Nanu îl asocia tonurilor „voalate, obținute în culori de apă, desfășurând cu măiestrie o rafinată gamă de griuri delicate”.
De asemenea, Dumitru Vasile-Delceanu îl creiona astfel pe colegul său de cancelarie, prin iunie 1990: „Sala «Eforie», de lângă sediul Poliţiei Capitalei, nu a căzut nici la cutremur (30 mai 1990, ziua vernisajului) şi nici nu a fost pălită de sticlele incendiare (ale «mineriadei»). A rămas întreagă şi întregită în splendoarea ei de tablourile lui Ion Aurel Gîrjoabă, care aduce în inima Capitalei lumina artei adevărate. Cele 50 de lucrări expuse sunt, fără îndoială, nişte bijuterii. Fiecare în parte te cheamă, te reține, te încântă; toate la un loc te ameţesc. În mijlocul sălii de expoziţie te simţi în sufletul satului românesc, în natura și lumea românească”. Și da, „peisajele, cele mai multe de toamnă, invită la contemplare, sunt învăluitoare prin unda de melancolie ce le adie, prin poezia lor adâncă și surdinizată. Naturile statice – flori uscate şi proaspete – au un parfum durabil, de o rară suavitate, pe care îl inspiri prin retină şi îţi înnobilează sângele”[1].
Publicul își elogiază musafirul și mă extaziez deodată auzindu-le pe Cornelia Carmaliga, Nicoleta Băiețica, Violeta Constantin și Ecaterina Negrea, ehe, ce dimensiune culturală, ce discursuri elevate… Dascălii de altădată, ajunși, iată, la momentul amintirilor, al depănării poveștilor care încep, invariabil, cu „a fost odată ca niciodată”… Câțiva elevi de gimnaziu – fete și băieți – ne vrăjesc pe clapele pianului și zău că mi se pare că visez. Cum altcumva, de vreme ce lumea de azi nu mai seamănă deloc cu cea de ieri ? Numai că excepțiile acestea, atât de rare, nu vor deturna omenirea din drumul ei sinucigaș de spirit… M-am cufundat iarăși în oceanul de aleanuri și mă trezesc poftit la microfon de către sărbătorit, deși nu-mi pregătisem nimic… Îmi omagiez însămânțătorul de entuziasme juvenile din școala generală și ne îmbrățișăm, Doamne, ce fragil îl simt !
La plecare, primesc un vraf de pliante, iar seara, în liniștea domestică, le frunzăresc. Între foile de hârtie, o copie a articolului „Ion Aurel Gîrjoabă. Natura ambientală – izvor de inspirație plastică”, semnat de Grigore Constantinescu și publicat pe platforma www.ARGESEXPRES.ro la 24 martie 2017. Citesc cu atenție și surpriză, mă reîntâlnesc cu mine însumi în cuprinsul textului: „Rememorând, cu evidente sentimente de simpatie, în Jurnalul banalităţii – «o carte care se citeşte cu lacrima-n gât», imaginea de neuitat a profesorului de arte frumoase ataşat sufleteşte discipolilor săi, avocatul Marian Nazat consemna: «„La vară, vom organiza o expediţie montană, în Moldova, la mănăstiri !” ne-a anunţat, într-o zi, profesorul de desen, Aurel Gîrjoabă, mutat de două decenii la Curtea de Argeş. Şi ne-a mai zis că vor merge doar elevii cu note bune şi merituoşi în purtare. Eram în clasa a Vl-a şi nu prea intram în nicio categorie. „Brânză bună în burduf de câine”, cum mă complimentau dascălii. În cele din urmă, m-am regăsit pe lista norocoşilor, vreo zece la număr. Băieți şi fete. Am plecat la sfârşit de iunie, cu trenul, din Turnu Măgurele. Căram cu noi corturi şi rucsacuri, dar şi un nume drag – Săgeata. Aşa botezaserăm expediţia şi o desenaserăm pe nişte ecusoane atârnate la gât. Până la Suceava, am făcut cogeamitea cale, însă timpul trecea pe fugă. De acolo, am plecat pe jos, cu harnaşamentul în spate, pe trasee alese cu grijă. Campam în poienițe parcă pictate, lângă fire de apă limpezi, ori în vatra satelor, aprindeam focul şi ne prindea noaptea depănând poveşti, deşi eram frânţi de oboseală. Nu am uitat niciun amănunt din prima mea aventură în lume, nicio trăire. Mersul acela istovitor m-a învăţat nu numai să-mi înving limitele, ci şi să deprind lecţia altruismului. Şi am mai învăţat că a privi nu înseamnă acelaşi lucru cu a vedea. Din văzutul acesta, m-am ales de-a lungul vieţii cu trăiri şi mirări, cu emoţii şi nostalgii, cu un tumult interior oricând în stare să mă pulverizeze. De aceea îi sunt recunoscător pe veci profesorului meu de desen, Aurel Gîrjoabă, pictor cu o incontestabilă faimă locală. Acuarelele şi uleiurile sale îmi înfrumuseţează casa şi acum, după cum amintirea-i miezoasă îmi va lumina sufletul de-a pururi».
«Marea satisfacţie a unui profesor – îmi mărturisea artistul – e ca discipolii să-şi întreacă magistrul»”.
Culmea, același lucru l-am spus și în cursul dimineții, în ciuda faptului că nu țineam minte consemnarea făcută în urmă cu… doisprezece ani, pfu, încurcate sunt căile… memoriei !
Închid ochii și-mi rumeg întâmplarea de azi, una a întoarcerii în trecut, ah, mereu și mereu trecutul ! Mda, neîndoielnic, „sensul profund al oricărei arte este să menţină spiritul uman într-o stare de tinereţe eternă, ca răspuns la o lume în permanentă schimbare. Arta este destinată să contrabalanseze greutatea banală a vieții de fiecare zi. Ea trebuie să ne dea bucuria estetică constantă de care avem nevoie”[2]. Nimic în plus, nimic în minus !
[1] Dumitru Vasile-Delceanu, Teleormanul din 21 iunie 1990
[2] Hans Hofmann (pictor)
