Stăm față în față. El are 20 de ani, a pășit în anul II de facultate. Îl cercetez cu luare aminte. Este suspicios și ușor insolent. Se simte încolțit, îl stânjenește situația în care se află. În urmă cu câteva nopți, un prieten de-al său l-a sunat. Avea nevoie de cannabis. „OK, se rezolvă, vino să mă iei de acasă”, i-a răspuns interlocutorul meu. Era ora 4. În mașină a recunoscut alți doi amici. La un moment dat, a coborât și a intrat într-un bloc, de unde s-a întors cu iarba dracului. Nici n-au plecat bine, că o patrulă de gabori i-a ginit. Au oprit. Cineva, de pe bancheta șoferului, a aruncat plicul – „corp delict” în spate. „Ce e aici ?” i-a luat la întrebări un caraliu. „Nu știm !” au negat tinerii la unison. „Păi cum a ajuns la voi în mașină ?” a insistat organul. „Nu știm !” au plusat suspecții. După două zile, trei dintre cei patru au revenit asupra declarațiilor inițiale și au spus adevărul. Adevărul lor, desigur: „Nu-i treaba noastră, ci a lui. Ne-a rugat să-l ducem la o adresă necunoscută să-și cumpere droguri, ceea ce am și făcut. Atât declarăm, susținem și semnăm. Punct”. Insul cu care vorbesc a negat în continuare. Degeaba, probele l-au îngropat. „Îți pare rău de cele întâmplate ?” îl încerc. „Da. Îmi pare rău că m-au dibuit. De restul nu, ce mare scofală că trag pe nas ? Însă cel mai tare mă doare că prietenii mei m-au vândut, cum se poate asta ? Și cât credeam în ei, nici prin cap nu-mi trecea că sunt într-atât de lași, de fricoși…” Ascult deloc mirat izbucnirea tânărului și mă arăt iar curios: „Ai de gând să te spovedești în anchetă, ori mergi pe tăgăduirea vinovăției ?” „Nici pomeneală, măcar să fiu consecvent”, mă asigură cu o îndărătnicie explicabilă. Are numai 20 de ani și bravează, viața i se pare o joacă, un șir de plăceri nerefuzabile. Cine să-l învețe că nota de plată pentru prostiile de acum va sosi mai târziu. Uneori, când nu se mai poate repara nimic, din păcate. Încerc să-i explic, să-l lămuresc că soarta l-a băgat la mijloc, că e la o cotitură a destinului. Nu dă semne că m-ar înțelege. Că vrea să mă înțeleagă, de fapt. Prima oară, un procuror l-a iertat, oricine merită o a doua șansă. A risipit-o cu nonșalanță. Generația irosirii în van, în iluzii de cabaret…
Îl privesc cu inima strânsă. Mamă-sa, care șade în dreapta lui, are ochii în lacrimi. Își mărturisește neputința și teama. „Mută-te în Olanda, acolo consumul de cannabis nu e interzis !” apucă să-l dădăcească timid. Primește în schimb o grimasă înfricoșătoare, aducătoare de furtună domestică.
Copilul acesta se simte hăituit de familie, de societate… înșelat de prieteni și umilit de justiție… Dar dacă are dreptate ? În definitiv, statul i-a oferit prilejul să se dedulcească la stupefiante, altminteri nu mai avea posibilitatea să opteze. Capitalismul înseamnă și libertatea de a-ți alege viciul. Codul penal, de o parte, și viciul, în cealaltă.
Liberul arbitru suntem chiar noi, dar la 20 de ani cine este infailibil ? Și atunci cine ne dă dreptul să-i condamnăm pe toți păcătoșii ăștia slabi de refuz ?