Merg de o jumătate de oră prin pădurea sălbatică și deasă de pini. Nu se aude decât vuietul îndepărtat al valurilor, acoperit din când în când de țârâitul cicadelor. La un moment dat, dintre copacii rămuroși se ivește zâna coconarilor, zveltă, mlădioasă și neasemuit de frumoasă. Dansează languros peste crengile înfrunzite și locul se luminează ca în noaptea de Înviere. Aerul se încarcă de magie și inima îmi zvâcnește mai, mai să-mi spargă pieptul. Am visat oare? Până să mă dumiresc, marea mi se arată golașă și năbădăioasă, gata să mă primească în pântecu-i lichid…
