Case vechi şi triste case,
Fără carne, fără oase,
Unele oftând tăcut,
Altele surpate-n lut,
Trec târând drumeagul gol
Şi mă uit peste ocol,
Din ostreţ şi pân’ la şură
Nici suflare-n bătătură,
Niciun strigăt, niciun semn,
După porţile de lemn,
Ca şi cum un straniu vânt
A suflat tot sub pământ,
Nici tu troscot, nici tu nalbă,
Nici răzor cu floare albă,
Nici troianul de zăpadă,
Răsturnat din cer, grămadă,
Şi nici Paşti, şi nici Crăciun,
Şi nici om cu glasul bun,
Nici poveşti în tinda mică
Şi nici zile fără frică,
Toate, toate-s praf şi iască –
Nu-i nimic să mai sporească,
Niciun lucru, niciun om…
Numai colo, câte-un pom
Ce-a crescut şoldiu, peltic,
Sugând sevă din nimic,
Plâng încet, cu vorbe mici
Şi mă-ntreb de-am fost pe-aici,
Ieri, alaltăieri, ori cînd
Ori am fost numai în gând
Şi, acum, ca un pribeag,
M-am întors să mor în prag ?
Pragul ros şi uşa spartă,
Nu mai au nici rost, nici soartă,
Să mă-ntorc? Dar unde, oare?
Înapoi nu e cărare,
Înainte nu e drum,
Înspre ce să merg de-acum?
Mă aşez pe-un ciot de trunchi
Şi simt golul din rărunchi
Cum mă trage, către mine,
Înspre sinele din sine
Unde totu-i doar neştire
Şi tăcere, şi orbire!