Prima scrisoare pe care I-am trimis-o lui Dumnezeu a fost înainte de a merge la școală. Nu știam nici să scriu, nici să citesc, dar Dumnezeu a înțeles totul.
Mai greu mi-a fost cu turla bisericii, vârful ei era singura peniță cu care se putea scrie pe cer. Cum literele din alfabet îmi erau necunoscute, ce-ar fi, mi-am zis, când m-am ridicat pe vârfuri și am luat turla bisericii în mână ( era de zeci de ori mai înaltă decât mine, dar asta nu m-a împiedicat să ajung la ea și să-i apropii vârful de cer) ce-ar fi, am spus, să mă folosesc de stolul de porumbei ce dădea ocol turlei, ceea ce am și făcut, scriind cu porumbei primele rânduri.
Dumnezeu mi-a înțeles pe loc scrisul. Dar cum porumbeii se terminaseră și eu nu încheiasem ce aveam de spus, m-am folosit mai departe de salcâmii din preajmă. Apoi de asfințitul Soarelui, pe urmă de înserare. Bine că era o scrisoare foarte scurtă.
De altfel, toate scrisorile pe care I le-am trimis în vara aceea lui Dumnezeu au fost scurte. În felul acesta nu consumam decât foarte puțin cer, plus că turla bisericii începuse să se cam incline și mi-era frică să nu dea preotul vina pe mine. Nici gând ca Dumnezeu să mă spună. N-a scos o vorbă despre scrisorile primite de la mine. Nici eu n-am spus nimănui.
După care am mers la școală. Și-am început să-i scriu lui Dumnezeu cu literele din alfabet, pe hârtie. Dar n-a primit niciuna dintre scrisorile acestea. Pe celelalte dinainte,da. De aceea îmi doresc uneori să uit cât mai repede tot ce-am învățat la școală, ca să pot să-I scriu lui Dumnezeu din nou.