Închid cartea1 și rămân cu ochii pironiți în tavan. Îmi șterg o lacrimă, n-aș vrea să  mă înece nostalgia. Lumea lui Florea Burtan, și a mea deopotrivă, s-a mutat dincolo, „Să se odihnească. Să asculte tăcerea țărânii. Foșnetul stelelor de sub pământ. Tropotul cailor înotând prin măreția grâului și prin apele somnului izvorând din nesfârșirea câmpiei. Să asculte murmurul zăpezilor de odinioară !… ” Până deunăzi, satul din sud, de acolo de unde vin și eu, era viu, aidoma unui „atelier de tâmplărie”. Dăinuia „Prin zilele și nopțile omului.  Prin zodii și anotimpuri. Ca o baladă. Ca o poveste. Ca o dulce vindecare, mereu amânată”! Cătunul acela, cu nume predestinat să devină vers – Crângu -, este la o aruncătură de băț de Turnu Măgurele, când vii dinspre Alexandria. E  așezat  într-un găvan, udat de apa Călmățuiului și umbrit de o păduriște deasă, de costișă. De-aș fi știut că în casele acelea înșirate de-a lungul șoselei trăiește Nicamin, aș fi oprit să-i dau  binețe. Și să-l întreb de una sau alta, să-l îmboldesc la aduceri aminte despre ninsorile „bogate și line, fără viscol, doar cu un pui de ger, în preajma Crăciunului, ger amestecat   cu glasul de rouă al cetelor de copii hălăduind prin nămeți, cu colindele lor vechi și frumoase”. Dar Nicamin s-a prăpădit între timp, după ce i se arătase Semnul – „Întâi, ca o potecă albă ce pornea de lângă  prag și se sfârșea undeva spre Valea Fântâniții. Apoi,  ca un rotocol fumuriu” – și Chipul – „uscat, zbârcit, cu un nas lung, cu părul despletit, câlțos, cu niște degete osoase, străvezii, vinete”. Iar urâciunea s-a așezat pe pat și a început să-l ademenească, aproape că „da să se giugiulească cu el”. El nu s-a învoit, însă îi secaseră puterile și, în cele din urmă,  nu i s-a mai putut împotrivi. Plecară amândoi, nu înainte ca muribundul să-i petreacă, cu gândul, pe toți ai lui, cu poreclele lor de care nu s-au lepădat niciodată. Dăduse un ocol și pe la arie, „prin nesfârșirea de  soare topit a câmpiei”, însă nu o găsi, o băgase la colectiv și „pământul nu-i mai cunoștea mirosul palmelor care l-au ocrotit”. Cine a fost Nicamin ? Cum cine ? „O oglindă de țărână în care s-au  răsfrânt viața și moartea, legenda  și povestea”.

     Bocetul satului pierit pe vecie răzbate din fiecare pagină, e un dor neostoit, un strigăt de undeva, de departe. Din trecutul în care, „Întunericul se așternea încetișor peste bezna albă a zăpezii de-afară. Liniștea nopții urca în șirul de salcâmi dinspre drum, tulburându-le  somnul înghețat. Era senin-sticlă. În  măreția cerului picoteau stele mărunte. O închipuire de lună sta rezemată, cu uimirea ei blândă, de dealul dinspre Secara”. De parcă nici n-ar fi fost, le-a înghițit  uitarea…

    Am citit pe  nerăsuflate poemul în  proză al conjudețeanului meu și m-am tulburat, că  ăsta trebuie să fie rostul scriiturii – să emoționeze, să-ți răscolească sufletul ciucit. Și i-am luat pe îndelete versurile, mă biruiseră aleanurile într-atât încât mă vedeam iar copil pe ulițele Islazului.

1Atelierul de tâmplărie, apărută în anul 2014 la Editura Tipoalex

„Casă mică de la țară,
Străjuită de doi pruni,
De ce stai în întuneric,
Unde sunt ai tăi stăpâni ?

În odaia ta curată,
Cea cu geamul dinspre drum,
M-am ivit și eu odată,
Când da floarea de salcâm.

Acum, iată, vin la tine,
Obosit și-nstrăinat
Să te rog să-mi deschizi poarta,
Să-mi mai spui ce e prin sat.

Nu mai plânge, casă veche,
Prea mă umpli de amar,
Am venit să-ți mângâi chipul
Și să-ți dau nițel cu var.

Am venit, ca-n astă seară
Să ascult un sfânt colind,
Să-mi fac Sufletul vioară,
Peste zarea de argint.

Am venit, mi-e dor de tine,
Dar ți-e ușa încuiată,
Prin ogradă bate vântul,
Dinspre azi spre altădată.

Casă mică de la țară,
Străjuită de doi pruni,
De ce stai în întuneric,
Unde sunt ai tăi stăpâni ?”

    O să-l caut negreșit pe Florea Burtan, elegiacul scriitor al câmpiei teleormănene, și o să-l rog să-mi depene iarăși snoavele lumii de altădată, auzite de la moșii și strămoșii lui în „atelierul de tâmplărie”.

29 iunie 2015                                                                                                                              Marian Nazat

*

Florea Burtan – Poezii tandre pentru femei frumoase și triste

Să fie iarnă şi să ningă-ntruna…

Să fii femeia mea, măcar o noapte,
Cât să pierim puţin, câte puţin,
Într-o odaie mirosind a mere coapte,
A miere răzvrătită şi-a pelin…

Să fie iarnă şi să ningă-ntruna,
Cu îngeri de lumină şi cu sfinţi,
În sobă, ardă focul, blând şi tânăr,
Ca amintirile uitate în părinţi.

Să te dezbraci şoptit, pe îndelete,
Să-mi curgă-n palme trupul tău mirat,
Pe drumuri treacă sănii viscolite,
Târziul iasă singur la prădat.

Mi-e dor să-mi lunec sufletul pe coapse,
Pe sânii tăi, înduioşaţi şi puri,
Să mă înec în ei, cum se îneacă
Verdele crud în candide păduri.

Vom traversa, îmbrăţişaţi, tărâmuri
De răni vindecătoare, până-n zori,
Când lampa se va stinge, resemnată,
Şi vechi marfare s-or urni din gări…

Să fii femeia mea, măcar o noapte,
Şi noaptea să dureze cât un veac,
Să n-avem trebuinţă de cuvinte,
Cuvintele sunt bune, dacă tac.

Să fie iarnă şi să ningă-ntruna,
Cât să pierim puţin, câte puţin,
Într-o odaie mirosind a mere coapte,
A miere răzvrătită şi-a pelin…

Am să mă mut în lacrima ta

Nu mai plânge, iubito, nu te-ntrista,
Uite, am să mă mut în lacrima ta,
Să îţi veghez trupul gol şi divin,
Izbucnind din văpaie răcoroasă de crin.

Ia aceste miresme şi le aşterne pe pat,
Împătureşte lumina şi pune-o undeva, la păstrat,
Lasă înserarea să ne intre în casă,
Până la ziua, voi afla de ce eşti atât de frumoasă !

Am uitat că îmi este năprasnic de sete.
Mă voi adăposti la tine în plete.
Gura mea îţi va devasta coapsele, sânii,
Umerii, blânzi şi tăcuţi, ca razele lunii.

Pentru tine, m-am bătut cu oamenii răi,
Am întocmit drumuri, peste dealuri şi văi,
Mi-am vândut amintirile, aici să ajung,
Tânăr şi teafăr, ca răcoarea din crâng.

Nu mai plânge, iubito, nu dispera,
Mă voi zidi în toată respiraţia ta.
Uite, singurătatea suspină, prin casă,
Până la ziua, voi afla de eşti atât de frumoasă !

Dă-mi trupul tot şi lasă-te prădată

Dă-mi chipul tău frumos, să-l pun pe rană,
Dă-mi pletele, dă-mi ochii, sânii dulci,
Să fac, din ei, troiţă, într-un crâng,
Şi pat, în care somnul amânat să-mi culci !

Închide uşa şi aprinde lampa,
S-a înnoptat şi ninge răbdător,
Ca să ajung, am străbătut lungi drumuri,
Pe umeri cu un cer răvăşitor.

Veneam din depărtări şi de niciunde,
Nici nu mai ştiu de unde tot veneam,
În braţe cu o creangă de lumină,
Să-ţi bat, cu ea, în iarna de la geam.

De sete, am băut, în gând, fântâni,
De foame, am muşcat din umbra mea,
Când oboseam, mă rezemam, cu tâmpla,
De glasul nevăzut ce mă striga…

Dă-mi trupul tot şi lasă-te prădată,
Mâinile mele-au înfrunzit, de dor.
De prin unghere, ne-or veghea, iubito,
Doi îngeri alungaţi din lumea lor…