„Dozvidania, drug moi, dozvidania !”

Cu privirea lui albastrã
– cuib de tainice scântei –
a venit la masa noastrã
domnul Esenin Serghei,

Un vîrtej de nea de aur
ardea stins, sub cuşma-i spartã,
prin nãmeţi şi prin coclaur
rătăcea din poartã-n poartã;

Cu-ncãlţãrile-i crâmpeie,
vagabondul fãrã leac
cãuta un loc sã steie
o secundã cât un veac;

L-am poftit, ne-a dat bineţe,
cât pe ce, sleit, sã cadã,
cerul viu al albei feţe
prins e-n zgrunţuri de zãpadã;

“Dincotro venişi, poete,
din ce vreme, din ce hat?”
el, cu şoaptele încete,
mult sfios s-a aşezat;

Şi, clãtind din cap arare,
pune cuşma la pãmânt :
„Mulţãmesc de întrebare,
vin din stepe de cuvânt …

Rãtãcii sã aflu unde
ard în vodcã guri de zei,
pe sub cerul lumii scunde
printre şuţi şi derbedei;

Vrui sã fiu zugrav de vise
peste-o iarnã cît o erã,
dar aceasta, pare-mi-se,
nu se crede, nu se sperã !

Nu se cere nici la Domnul,
nici la diavol nu se cere,
cãci, de ne cuprinde somnul,
totul trece, totul piere;

Unde piere,-i greu a ştire,
frunzã nu-i, din ram, sã fugã
pe cãrãri de cimitire,
pe sub lutul greu de rugã;

Nu-i nici chiciurã de şoapte,
nici se-nfige-n piept, ca vântul
care sfîşie, în noapte,
ceru-ntreg şi-ntreg pãmântul;

Nu e mânã de iubită
poposind pe fruntea rece,
semn de veşnică ispită
care vine ca să plece;

Nu-i nimic din toate-aceste,
nici tu viaţã, nici tu moarte,
nici ce-a fost şi nici ce este,
spuse-n gând şi scrise-n carte;

Poate-i trup flămând de fiară
prin nămeţi, cu coama spartă,
care scormone c-o gheară
în noianul ei de soartă;

Sau un mag care ne minte,
prorocind cã, toate cele,
nu-s nici umbre, nici cuvinte,
ci doar viscole de stele;

Şi nu-i nimeni ca să şteargã
urma albã de dihãnii
care-aleargã şi aleargã
printr-un cer vuind de sãnii…”

Atât spuse, scurs de viaţã,
se-ndreptã cãtre fereastrã
ca o flacãrã de gheaţã
spuzind zariştea sihastră;

Şi, încet-încet, apuse
în văzduh de clopoţei,
peste iarna ţării ruse,
domnul Esenin Serghei !