– Când crezi că se va putea discuta obiectiv despre perioada comunistă din România, cu tot ce a însemnat regimul instaurat după 1945? E prea devreme pentru o reabilitare a lui Ceaușescu ?

Întrebarea ta îmi confirmă criza cunoașterii, a mediatizării operei de Istorie în România. Există un curent istoriografic solid al cercetării și analizei perioadei comuniste condus profesionist de o nouă generație de istorici. Dar n-ai auzit de ei. Pun pariu că n-ai auzit de Florin Abraham, Florian Banu, Mioara Anton, Ruxandra Ivan, Liviu Țăranu, Cristina Diac, Dan Cătănuș, Vlad Moghioroși, Gabriel Moisa, Stan Stoica… Întreaga perioadă comunistă a fost radiografiată deja ca istorie pragmatică, fără fantezii prezentiste și propagandă anticomunistă. Probabil că tocmai de asta n-ai auzit de ei.  Există volume consistente de cercetare a PCR și a Securității, inclusiv despre regimul Ceaușescu. Imaginea reconstituită profesionist, după metodologia Istoriei, are dimensiuni realiste, nu fanteziste.  Reabilitarea lui Ceaușescu o fac tot felul de indivizi cu minte puțină, care nu au altă dimensiune culturală decât exploatarea facilă a nemulțumirii națiunii față de felul cum este guvernată după 1989. Teoria „înainte era mai bine” este o aberație, dar care prinde la acel strat social ridicat din obscuritate de comunism și care are în continuare două trăsături esențiale: se înmulțește natural și votează.

– O să-ți pun o întrebare care pe mine mă obsedează – de ce nimeni nu inițiază și un proces al capitalismului, că, slavă Domnului !, sistemul respectiv are pe conștiință milioane de victime ? Se vinde mai bine filmul despre crimele comunismului ?

Cunoașterea istoriei României din perioada comunistă este la fel de importantă ca orice pagină de istorie. Dar există locuri nodale în istoria noastră modernă și postmodernă care pot descoperi cauzalități ale destinului țării și națiunii și sunt în continuare evitate din considerente politice și preocupări de imagine conformistă. Repet: înainte de dictatura comunistă nu a fost democrație, ci au fost alte două dictaturi. Sistemul democratic din România inaugurat în 1866 s-a frânt în iunie 1930, când lovitura de stat parlamentară a distrus Constituția din 1923, l-a detronat pe regele legitim și a pus la conducere un regim corupt de camarilă. Au apărut terorismul de stat, crimele politice, încercări de mussolinizare a scenei politice, partidul unic, toate făcute înainte de comunism, în capitalism. Crimele comuniste au existat, au constituit principala trăsătură a instalării și consolidării dictaturii comuniste în România, făcute de URSS și de instrumentele ei aduse aici. Problema de istorie este că, între 1968 și 1984/85, regimul Ceaușescu, numit în Istoriografia și istoria economică mondială „regim al dictaturii de dezvoltare”, a fost sprijinit de o majoritate substanțială a națiunii române, deoarece a produs ceea ce Sorin Antohi numește impecabil „mobilitatea socială verticală”. Pentru sprijinul ăsta, Ceaușescu a știut să folosească abil sentimentul național și propaganda naționalistă, care a fost în realitate pseudo-naționalistă. Nu a fabricat decât un limbaj nou, adecvat sistemului, pentru un sentiment prezent în societate.

– Dar ce facem cu crimele capitalismului, fiindcă nu mi-ai răspuns,  le glorificăm în continuare ?

Sistemele politice creează și ucid. Dacă vrei o exemplificare terre à terre, este ca atunci când primarul Traian Băsescu a inaugurat linia modernă de tramvai 41, și în prima oră tramvaiul a călcat o femeie care trecea neregulamentar linia, omorând-o pe loc. Traian Băsescu a replicat atunci că astea sunt sacrificiile inevitabile ale modernizării. Nu sunt economist, dar din studiile despre istoria economiei mondiale am aflat că „legile” economice nu sunt în realitate legi propriu-zise, ci convenții care funcționează un timp, așa cum a afirmat Spengler despre criză: valori care funcționează un timp și sunt acceptate ca viabile, ca „legi”, și care, în momentul când se perimează și nu mai sunt acceptate, generează criza. Anton Dumitriu a completat teoria într-un mod inteligent și mult mai aproape de adevăr: criza nu este atunci când se perimează valori acceptate, ci atunci când nu sunt înlocuite cu alte valori. Deocamdată, trăim în siajul victoriei capitalismului asupra comunismului, victorie politico-economico-militară care permite îngurcitarea oricărei crime în numele umanității, ca și la mitul Cronos, pentru că asta ar avea caracter creativ; din ea se va naște o nouă lume etc. Este viabil sistemul care asigură libertatea, iar criza acelui sistem se vede atunci când începe să restrângă libertatea. Democrația occidentală actuală este o libertate relativ discret dar bine supravegheată.

– Alex, după 25 de ani de decomunizare, am ajuns la concluzia că sistemul capitalist este cea mai odioasă scorneală a omului. Minciună, crimă, corupție, șantaj, nedreptate, demagogie și o abilă și perversă exploatare a viciilor individului, la atât se reduce, în opinia mea, capitalismul. Comunismul este, cred, singurul sistem ce reușește să corecteze natura stricată  a omului – îl obligă să muncească, să meargă la școală etc. Îl ține captiv unei inocențe care, în final, menține un echilibru social acceptabil. Tu, ca  istoric, ce părere ai ?

  Eu nu doar am trăit comunismul, l-am și studiat. Este adevărat că sistemul comunist, în formele sale de regim final Gheorghiu-Dej și de regim Ceaușescu, până în anii ’80 ai crizei, a emancipat o majoritate de 80% a populației. Acesta a fost un dat istoric, provocat și de erorile grave ale politicienilor români interbelici. Nu sistemul capitalist în sine a fost cauza, ci neaplicarea lui. Văd astăzi că este criticat mediul de afaceri român care se bazează pe afacerile cu statul etc. Adevărat, dar problema noastră de fond este așa a fost și în perioada interbelică. Toată dezvoltarea economică de atunci, poveștile cu 300% creștere a industriei, cu anul de vârf 1938 și cu „leul mai tare ca marca” s-au sprijinit pe afaceri cu statul, nu pe inițiativa privată. Agricultura a rămas înapoiată deoarece marii proprietari nu doreau mecanizarea, fiindcă aveau 4 milioane de țărani excedent de mână ieftină de lucru, pe care Mihail Manoilescu l-a cerut cu disperare să fie transferată în industrie. Pentru asta, trebuiau construite orașe, uzine, muncitorime. Au făcut-o comuniștii, în sistemul lor etatist, ineficient. Mi-amintesc o afacere povestită de Sorin Ovidiu Vântu. Tocmai se întorsese după vreo trei luni de stat în Anglia. Dezmembrase o companie aflată în faliment și o vându-se pe bucăți, beneficiind de anumite avantaje fiscale oferite de statul britanic. Într-o discuție cu un oficial de acolo și-a exprimat mulțumirea pentru inteligența capitalismului britanic – era vorba de o scutire de impozit până la 4 sau 6% pentru afaceri noi -, iar acela i-a răspuns: „Felicitări pentru afacere, dar să știți că noi vom urmări mai ales ce faceți după: reinvestiți după perioada de grației cu un impozit mai mare sau dați un tun și plecați? Dacă faceți asta, a doua oară nu veți mai putea intra pe piața noastră”. După ce am urmărit cariera lui Boris Johnson, un ziarist ajuns ministru de Externe, Brexitul nu m-a surprins: este în siajul perfect al gândirii capitaliste britanice. „Să ne luăm țara înapoi” este un mesaj al lui Johnson, care provine dintr-o Casă Regală germană, de ani de zile. Ca să înțelegi Brexitul în termeni utili României trebuie să citești toate numerele revistei excepționale The Spectator, care în 1991 anunța că viitorul Europei continentale va fi federalismul sau conducerea Germaniei, ambele incompatible cu civilizația britanică. Atenție, federalismul, nu confederalismul, care este forma actuală a Uniunii Europene!  Nu ieșirea Marii Britanii este problema de viitor, ci aplicarea federalismului la state naționale ca Franța, în primul rând, sau Italia sau Grecia sau Polonia. Noi nu afirmăm nimic, doar căutăm integrări în ceva pe care nu-l înțelegem.   

– Alex, aș fi vrut să mă contrazici, să-mi spui că mă înșel atunci  când spun ceea ce spun despre capitalism, că îmi lipsesc instrumentele  adecvate pentru a-i înțelege mecanismele subtile

Mecanismul subtil al modelului occidental este controlul societății ca și cum o apără. Ea are toate avantajele civilizației, privită ca o formă de confort, dar și ca o tendință spre confortul total, de la fleica în țiplă la lumea băgată în suflet prin Internet, imobil și ascultător, cum spuneam: „dacă ești liber și ai ce mânca, nu mai contează cine ești”, care votează precum peștii liberi într-un sistem de coordonate fix, într-un acvariu. Pragul între norma civilizată absolut necesară și fățărnicia politică din spatele ideilor democrației mi-a fost relevat într-o noapte din 1984, în Olanda. Mă întorceam cu mașina împreună cu prietenii mei în orășelul Haarlem pe la două noaptea. Pustiu total, vizibilitate totală în toate direcțiile, dar șoferul olandez a oprit la un semafor roșu. Am stat și am așteptat civilizat să se facă verde, apoi am trecut. L-am întrebat, ca român plin de admirație,  de ce în pustietatea aia a respectat regula. Răspunsul lui a fost exemplar: „Nu din conștiință, ci pentru că pe stâlpii din intersecție sunt camere de înregistrare și îmi vine amenda acasă”. Tot atunci am remarcat în acea intersecție un panou mare pe care scria: „Cumpărați proprietăți în Africa de Sud. Mutați-vă în Africa de Sud, unde veți primi ferme, bani și facilități de dezvoltare !” Africa de Sud avea atunci embargou din cauza apartheidului. Îi durea direct în … de Soweto și de Mandela. Apropo, ai văzut incidentul din India la comemorarea lui Mandela? Au pus pe afișul mare al ceremoniei o fotografie cu Morgan Freeman, care interpretase într-un film rolul lui Mandela. Un ministru a fost demis. În 1971, când a fost pus în scenă spectacolul Aida de Verdi, la 100 de ani de la prima reprezentație, Sfinxul din decor avea nasul ciobit, ca astăzi, dar ce mai contează în societatea de consum, înghițim orice. 

– Și mai era ceva – partidul comunist și Securitatea se contracarau  reciproc, cele două se țineau în șah una pe alta, pe când acum Serviciile  Secrete au devenit un Moloh discreționar și primejdios. Le găsești și în partide, și în economie, și în parlament sau guvern, și în justiție, și în presă, pretutindeni, sunt ubicue…

Nu, este o percepție fabricată începând din decembrie 1989. Securitatea s-a aflat aproape în totalitate (cu excepția unor operații foarte riscante, cum a fost crearea unei rețele informative la Academia „Ștefan Gheorghiu”, condusă de un „remarcabil analist politic” de după 1989) sub controlul partidului și sub ordinele sale pe toată ierarhia. Activiștii de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au lansat diversiunea „n-am putut să-l îndepărtăm politic pe Ceaușescu pentru că avea Securitatea de partea lui și asta ne lichida”. Este falsul politic esențial, adăugat perfect diversiunii militare cu „securiștii-teroriști”. Instituția Securității a fost „brațul înarmat al partidului” și nu poate fi niciodată reabilitată sau „ameliorată”. La fel și cea dinainte de comunism. Securitatea lui Ceaușescu a făcut abuzuri similare cu Siguranța lui Carol II sau Ion Antonescu. Dar în decembrie 1989 partidul a reușit, cu ajutorul oamenilor lui din presă, proiectarea imaginii complet false „Securitatea, vinovată de comunism în România”. După ’89 a intrat tot sub control politic, al FSN, poate cu excepția ofițerior care s-au refugiat, de nevoie sau din convingere, în partidele de Opoziție și în presă. Deținătoare de know-how, a slujit în economie capitalismul sălbatic al regimului Iliescu. În Securitate, cazurile Voiculescu sau Nicolae au fost cu totul marginale. După 1989, au executat perfect rolul de capitaliști ai „repartizării avuției naționale”. În cazul lui Niculae a fost vorba și de inițiativă privată profesionistă. În privința Serviciilor de informații actuale, legislația este complet depășită, situația internațională le este favorabilă, iar cooperarea în NATO le acreditează ca profesioniste. Controlul civil este o problemă care trebuie reglementată legislativ, după modelul occidental de care îți spuneam: controlul controlului pentru a nu depăși limita de iluzie a libertății. Dar îți semnalez că în legislația franceză a Serviciilor, acestea au dreptul legal să influențeze deciziile politice, iar unii lideri politici cad pentru că au neglijat informații serioase furnizate de Servicii. Omul politic valoros „simte” informația de calitate sau fabulațiile. Dar, vorba lui Eugen Barbu: „Trebuie să ai organ pentru asta!”. În realitate, este vorba de responsabilitate. Or, politicienii noștri nu o manifestă. Vreau să-ți spun că am studiat Rapoartele SRI din 1990 până azi – toate conțin amenințarea revizionistă. În calitatea mea de cetățean român și european, nu mă încălzește cu nimic faptul că, într-o situație gravă, SRI va da cu raportele alea în cap unor lideri politici și cu strigătul: “Noi v-am spus!”

– Crezi că există cu adevărat și o a treia cale ? Dacă da, cum ar arăta ea ?

Nu, este o fantezie de care nu avem nevoie în România. De fapt, singura soluție viabilă pentru națiunea română și statul român este binomul sistem democratic – economie de piață. Știm că nu vor fi niciodată ca în Occident, că suntem o colonie economică, dar proiecția noastră principală este să avansăm pe acest drum până la formele și conținutul potrivit echilibrului social românesc, al identității noastre naționale postmoderne. Există o singură alternativă, pe care, ca istoric, nu am voie să o neglijez, deși o resping: Confederația Statelor Independente  (CSI). Cât de slăbită va fi națiunea română atunci când Rusia va declara că apără România de agresiunile politice, economice și istorice ale Occidentului, care, după cum ai observat, se tot petrec? Numai definirea identității naționale postmoderne și numai legitimarea deplină a sistemului  nostru statal, printr-un referendum care să stabilească natura statului (stat național unitar sau federativ), sistemul de guvernare (republică prezidențială, parlamentară sau Monarhie constituțională), regimul politic (guverne politice sau tehnice) pot pune bazele pentru rezolvarea celorlalte probleme pe care le-ai enunțat tu. Este o nouă greșeală politică să faci un „proiect pentru România” înainte să faci o „stare a națiunii”.

– Înebunesc când trebuie să recunoaștem cu atâta resemnare statutul nostru de colonie economică ! Păi la ce ne mai folosește  patriotismul, Alex,  la ce ne mai e trebuincioasă   istoria românilor, cultura lor ? Ție nu-ți vine să urli ? Recent un personaj misterios, Călin Georgescu, director executiv  al Instituției ONU pentru Indicele  Global al Sustenabilității – Dumnezeule, ce titulatură  barbară ! – a declarat la postul național de televiziune că „lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține.

Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa.

În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 trilion de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”.