– Să rămânem aici. Ce ne-a lipsit și nouă să  câștigăm înalta distincție,  în condițiile în care Herta Müller a avut în spate Germania, iar nu România ? Mă  gândeam ca la anul ai noștri să-i propună juriului scandinav  pe Adrian Copilul Minune și, eventual, trupa Paraziții, ce zici ?

În primul rând, chiar și independent de premiul ăla, nouă ne lipsește ceea ce am enunțat deja: dezvoltarea discernământului domenial și valoric la națiunea română. Să aibă capacitatea de a face diferența valorică între o carte de Matei Cazacu sau Ioan-Aurel Pop și deșeurile lui Boia și Djuvara, sau între romanele excelente ale lui Dan Stanca sau eseurile Ioanei Pârvulescu și angoasele neinteresante ale lui Cărtărescu, despre care Liiceanu îmi spunea în 1994: „E unul cam schizofrenic pe la ușa mea și nu știu cum să scap de el”.  Eu aș fi acordat Premiul Nobel pentru literatură cărții lui Liiceanu Ușa interzisă. Și pentru a argumenta ideea că suntem și noi vinovați de nepromovarea valorilor românești și de scuze prostești, dă-mi voie să reproduc un banc pe care mi l-a spus Gabriel Liiceanu, a cărui natură este duală, tot atunci:

 Odată, la curtea unui mare împărat din Europa, a fost organizat un concurs de trageri la țintă cu arcul. În finală au ajuns Robin Hood, Wilhelm Tell și căpitanul Ion. Fata împăratului a fost pusă la 30 de pași cu un măr pe cap. Primul a fost Robin Hood. A întins arcul și a lovit mărul direct în mijloc. Lumea a aplaudat, iar el a rostit solemn, înclinându-se ușor: I am Robin Hood ! Urale. A urmat Wilhelm Tell. A tras direct în săgeata lui Robin Hood. Lumea a aplaudat, iar el a rostit solemn, înclinându-se ușor: I am Wilhelm Tell ! Urale. A urmat căpitanul lui Vlad Țepeș. A întins arcul, a țintit și a trimis săgeata direct în ochiul prințesei, care s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Lumea a oftat, iar căpitanul Ion a rostit solemn, înclinându-se ușor: I am sorry !  Urale.

Revenind la Herta Müller,  a fost încă o dovadă a faptului că premiile se obțin prin influență de diferite tipuri, nu pe valoare. Germania nu a insistat neapărat pentru Herta Müller fiindcă opera ei era anticomunistă, bla-bla-bla, sunt cel puțin patru mari scriitori germani care îl meritau, ci pentru că era fiică de nazist, ofițer Waffen SS, și au mai șters puțin pe jos cu moralitatea, cu democrația paranormală, cu teza stupidă „copiii nu răspund pentru părinți”, de parcă i-au crescut și educat  lupoaica lui Romulus și Socratele nevinovat al lui Platon, Mama Natură și Duhul Sfânt.  Cel mai bun răspuns, epocal, dat Hertei Müller a venit de la ofițerul ei de Securitate de la Timișoara: „Uite că Securitatea a făcut și un Premiu Nobel !” Când Herta Müller a venit la București și a stat pe scenă în fața lui Liiceanu s-a văzut cât este de goală. Pe de altă parte, și propunerile noastre (Cărtărescu, Vosganian) sunt penibile. De aceea, au toate șansele să-l câștige.

– La ce Iucrezi acum ?

Sunt în faza de așteptare a lecturii de specialitate făcută de consultanții academici asupra volumul 3 din Tratatul de Istoriografie Generală, care se va intitula „Istoriografia română post-totalitară”. Manuscrisul are aproximativ 2000 de pagini. După observațiile consultanților științifici și ale coordonatorului Academiei Române, voi face corectura finală și sper că voi găsi bani să-l public. Poate apare omul de afaceri român patriot, deși sunt cam sceptic.

– Ți-a fost teamă vreodată că scrisul tău te-ar pune în pericol, ți-ar primejdui libertatea și integritatea corporală ?

Nu. Am luat decizia de a reconstitui un adevăr istoric periculos pentru unii, asumându-mi riscurile, pe care, de altfel, le trăiesc acum. A fost și decizia ruperii mele de trecut, de compromisurile și erorile făcute. Pentru asta am refuzat și oferta făcută de Ion Iliescu, la 2 decembrie 2004, la Cotroceni, de a scrie „istoria lui”, pentru asta am înfruntat și un grup de huligani care m-a atacat la Timișoara în timpul unei lansări de carte și despre care am aflat că fusese trimis de la București cu scopul unei agresiuni care să arate a „protest al revoluționarilor timișoreni” – era un grup de foști subofițeri de Securitate și Miliție, trimis de doi lideri „revoluționari” iliescieni pe urmele mele -, pentru asta am decis, după ce mi-am văzut dosarul de Securitate în 2006, să merg mai departe știind că vor scoate de acolo prostiile scrise și de mine și de securiști.  

 

– România are puține spirite ca al tău, face ea ceva să-ți exploateze, în sensul bun, desigur, competențele ? Eu, dacă aș  fi Statul Român, v-aș strânge pe toți și, consultându-vă, v-aș da diferite teme în stare să  ne îmbogățeasca patrimoniul cultural național. Din nefericire, nu sunt… Chiar, ce lăsam noi urmașilor noștri, ca acțiune coerentă și programatică ?

– A fost ideea lui Noica. O iluzie… O personalitate autentică este o individualitate puternică; elita este un concept exterior al numărului lor. Pe de altă parte, statul român nu are capacitatea să recunoască valorile. Indivizii care răspund de instituții, de toate instituțiile statului, cred că valoarea este dată de numărul aparițiilor la televizor și de felul cum vorbesc invitații. Habar n-am cine este ministrul Culturii, pentru că nu văd în societate efectele ministeriatului său. Văd dezastrul din manualele școlare, plagiatele și furtul intelectual, absolvenți ai facultăților de istorie cu diplome, masterate și doctorate vorbind despre „regina Ana”, „național-comunism”, „revoluție spontană”, „politică dâmbovițeană” (deși este făcută în majoritate de ardeleni), „asta-i România!” și „lovitura de imagine de la 1 decembrie 1918”, când, „ni s-a dat Transilvania”, iar noi am început „să omogenizăm poporul”… Pe de altă parte, societatea civilă nu are forța de a relua spiritul critic și atmosfera controversei din perioada interbelică și din timpul regimului Ceaușescu. Eu sunt gata oricând să port un dialog argumentat cu domnii Patapievici sau Boia. Au fost redactori de televiziuni care au încercat așa ceva cu personalități opuse mie, dar s-au lovit de lașități și temeri, ascunse sub pretexte politice, „morale”, „de imagine” și alte scuze pentru inconsistența lor. Nu știu dacă știi, dar sunt cel mai plagiat autor din România. S-au scris mormane de cărți cu idei, dezvăluiri, analize, concluzii, documente prezentate de mine în cărțile despre decembrie 1989. Dacă vreodată voi avea posibilitatea financiară, o să trimit în judecată unul-doi „istorici”, doar pentru lămurirea fenomenului. Fură de sting din cărțile mele, citând uneori direct sursele mele, fără să le cunoască, de fapt, ca și cum eu n-aș exista. Totodată,  există și oameni onești, cum este Grigore Cartianu, care au citat corect autorul. Chiar îmi doresc foarte mult să deschidem împreună niște procese, numai ca să vezi dimensiunea mediocrității.

– Mi-ar plăcea să scrii o carte de memorii, vocea ta trebuie să răsune peste  timp, s-o arvunești încă de acum posterității. Mă întristează și  mă revoltă, deopotrivă, Iipsa de curaj a ceIor care își amână mărturisirile până după moarte. Adrian Marino, de pildă. Cui mai servesc  ele atunci ? Contemporanii trebuie să știe ce gândești despre  ei cât ești încă în viață, spovedania publică trebuie asumată cât ești viu, nu postum.  Altminteri, ea denotă o lașitate regretabilă. Așadar, când vom citi memoriile lui Alex Mihai Stoenescu?

Sper ca Dumnezeu să-mi dea sănătate, timp și putere să le scriu. Te asigur că vor fi tragicomice. Partea de tragedie va fi istorică; partea de comedie, literară.

– Ai fost un timp, nu mult, director general adjunct Ia Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, în tandem cu Dinu Săraru. Cum e lumea artiștilor ? Bănuiesc că ai intrat în culisele ei orișicât.

Dinu Săraru este un scriitor remarcabil, dar un personaj insuportabil. Are o sete nebună de putere și o manifestă prin tentativa de a controla oameni. Cu cei mai mulți îi merge. Am făcut cea mai mare greșeală că am acceptat să mă duc acolo. Mi-am dărâmat singur toți idolii. Și pentru că l-ai invocat pe Dinu Săraru, voi reproduce o replică „ilustră” a lui: „Actorii au interpretat atâtea caractere, încât le-au pierdut pe ale lor”. În rest, talentul nu se prescrie.

– Știi, n-aș vrea să termin interviul ăsta. Și câte voiam să te întreb… Ce trebuia să te iscodesc și am ratat ?

– Ce iubesc mai mult. Iubesc cunoașterea, deși s-ar putea să fie plăcerea de a cunoaște, ca mod de viață. Dau ceva românilor din ce am aflat eu.  

– Un gând de final ?

  Știu că este un șablon, dar am sentimentul că scriu pentru viitor. Asta înseamnă să cred în el. Altfel, am trăit degeaba. Tenacitatea cu care scriu pentru români vine din credința că ei vor exista și după mine, așa cum i-am cunoscut eu în satele din Alba sau din Oltenia, la Brașov și la Iași: perfect conștienți de ce se întâmplă în lume și în țară și mereu atenți la cum vor ei să trăiascăExpresia populară cumsecade nu are caracter legislativ, ci istoric.

 – Atunci, pentru un viitor mai cumsecade, Alex !