L-am cunoscut anul trecut. Căutam pe cineva care să-mi traducă versurile cântate de Alfredo Marceneiro. Nu știam atunci că Dan Caragea este printre cei mai buni lusitaniști ai noștri. Și nici că este specialist în psihologie și lingvistică computațională. Altminteri, aflasem că a cochetat cu critica de artă și de teatru, sau cu publicistica. Trăiește de vreo 25 de ani în Portugalia, la Lisabona. Din când în când, i se face dor de România și se întoarce, provizoriu, acasă.

 − O să vă întreb direct, când și de ce ați plecat în Lusitania ?

 – Eu am să o iau ceva mai pe ocolite, pentru că legăturile mele cu Portugalia durează de mai bine de patru decenii.

Am studiat limba și literatura portugheză la Universitatea din Bucureşti între 1974-1978. Am făcut parte din prima generaţie de lusitanişti cu studii universitare și patalama. Prin anul al treilea, când ajunsesem să vorbesc destul de bine portugheza și când puteam să citesc cu o oarecare fluență, am primit o bursă pentru cursurile de vară de la Universitatea din Lisabona. Era în 1977 și am petrecut atunci cam o lună și jumătate în aceasta țară. Pentru mine, cultura portugheză devenise deja o preocupare predilectă chiar înainte de a coborî pe pământul lusitan, să spun așa, pentru că începusem să mă identific cu această a doua lume a sufletului și minții mele. În vara aceea, am bântuit țara cu impresiile lui Nicolae Iorga, din călătoria sa din 1928, în mână, obsedat de ideea de a-i călca pe urme. Vedeți, eu am avut de tânăr acest gând de a umbla pe urmele altora. Imboldul îmi venea pesemne de la V. G. Paleolog, mentorul meu din anii de liceu, prieten și exeget al lui Brâncuși. Așa că pentru mine șederea era mai degrabă o expediție pregătită pe îndelete.

După terminarea facultății, mi s-a permis să dau ore la Lectoratul de Portugheză, și asta m-a îndârjit și mai mult. Am început să traduc din portugheză, să fac manuale, în fine, mi-am luat „misia” mea culturală în serios. Am petrecut, la începutul anilor `80, doi ani în Angola, iar de acolo mi-am adus o grămadă de cărți și tot felul de însemnări. De altfel, prima mea carte tradusă este o carte a unui scriitor angolez, stabilit acum în Portugalia.

În anii ce au urmat, deși primeam burse, nu mi s-a mai dat voie să plec din țară. Portugalia, ca întreg cultural, era pluta mea de supraviețuire și de nădejde. Apoi a venit acel decembrie, 1989. Zilele treceau vertiginos, lumea era frenetică, mă îmbătasem și eu de „libertate”. Credeam cu dârzenie că, mai mult ca oricând, țara avea nevoie de noi, de învățământ și cultură, așa că trebuia să ne punem serios pe treabă.

În vara lui 1990, împreună cu câțiva studenți, m-am întors la Lisabona, Aduceam de data asta în bagaj un vast și poate cam naiv plan reformator. Îmi propusesem să rezolv problema manualelor pentru toți anii de studiu, a completării bibliotecii de la lectorat, să prepar o teză despre relaţiile culturale româno-portugheze şi luso-române şi să încerc să deschid porţile tinerilor absolvenţi spre noua lume. Am şi participat, de altfel, și la un proiect editorial efemer (editura se chema Edinter) prin care speram să putem traduce masiv și ordonat din literaturile de expresie portugheză. Timpul a trecut repede și, prin septembrie, am priceput că aveam nevoie nu de luni, ci de ani, ca să-mi duc proiectele la bun sfârșit. Așa că, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de izbucnirea războiului din Golf, am aterizat din nou la Lisabona, de astă dată cu o bursă anuală, dar pe care am prelungit-o pe încă doi ani.

− Cum a fost desprinderea de țară, cum v-ați acomodat acolo ?

  Multă vreme nu am fost convins că părăsisem România. Eu lucram, ca să zic așa, la viitorul meu cultural. Înainte de plecare, mi-am făcut și botezul jurnalistic și am avut șansa să învăț să scriu la un calculator. Povestea asta mi-a schimbat literalmente convingerile. Am presimțit că muncile în viitor, cele literare și lingvistice, se vor baza pe calculator.

Pe de altă parte, trăiam împărțit între euforia „revoluționară” și nevoia de maturizare civică și politică. Concentrarea însă a puterii la noi în mâna grupului condus de Ion Iliescu, referendumul pentru Constituție și mineriada din iunie 1990 îmi frânseseră aripile încrederii în „calea regală”. Peste România pe care mi-o doream reconectată la epoca interbelică, începuse să se lase pâcla unui destin amorf și primejdios. Am ales astfel calea care mi   s-a părut potrivită: cea a performanței profesionale. Primisem o bursă de studii care avea pentru mine o triplă semnificație: îmi permitea să „refondez” lectoratul de portugheză așa cum v-am mai spus, puteam să-mi perfecționez limba și universul referențial, să sporesc contactele cu scriitorii și artiștii portughezi pentru intensificarea relațiilor bilaterale și, nu în cele din urmă, să fac o cercetare solidă pentru o teză de doctorat. Din felurite motive, ajunsesem la concluzia că era mai bine să rămân o vreme pe meleagurile lusitane până la „schimbarea la față a României”. Și așa au trecut douăzeci și cinci de ani…

Aș vrea totuși să nu se înțeleagă că am abandonat România. Eu zic și astăzi că trăiesc în „două lumi și jumătate” („jumătatea” sunt călătoriile prin lume pe care am avut norocul să le fac în acest răstimp).

Alegerea mea nu s-a dospit încă. Eu am lăsat, după povața lui V. G. Paleolog, „ușa întredeschisă Întâmplării”. În toți acești ani, am cunoscut însă o mulțime de oameni, unii absolut remarcabili. Să-mi fie totuși îngăduită o mărturisire de gratitudine, deși am mai spus asta și cu alte ocazii: datorez enorm, în privința legăturii mele afective cu Portugalia, domnului José Bettencourt Gonçalves, profesorul și marele meu prieten.

Acum să vă spun ceva și despre cele două lumi, și care îmi sunt, amândouă, indispensabile. Îmi place să cred că România este pentru mine „matria” (adică locul genezei mele sub aspect emoțional și intelectual, locul duioaselor amintiri…), în timp ce Portugalia (în portugheză, Portugal este un nume masculin) este „patria”, adică locul devenirii mele cetățenești, al originii eticii sociale pe care o port în suflet și în minte. Poate de aceea nici nu sunt prea adaptat vremurilor acestea…

− Adrian Păunescu spunea că noi, românii, suntem puțin portughezi; așa e? Sau ei, puțin români ?

 – Nu știu la ce se gândea A. Păunescu, poate la faptul că mulți dintre soldații lui Traian proveneau din Lusitania. Eu aș trece peste chestiunea rădăcinilor unde este, desigur, o iotă de adevăr. În atâția ani, impresia generală firește este că atât mie, cât și prietenilor care m-au vizitat de-a lungul vremii, ni se pare că portughezii și românii seamănă și în cele bune și în cele rele, dar în chestiunea aceasta impresiile noastre nu sunt de ajuns.

Dacă e să cercetăm Etnografia portugheză, admirabila lucrare a lui J. Leite de Vasconcelos, scrisă la începutul secolului trecut, găsim în ea imaginea portughezului despre sine. Trăsăturile mentale enumerate sunt: inteligența, imaginația, firea poetică, prefăcătoria și ideea că este bun doar ceea ce ne vine de afară. Aspectele afective care ies în evidență sunt: iubirea, dorul, tristețea, bunătatea, loialitatea, onoarea, respectul tradițiilor, iubirea de patrie, religiozitatea, îngâmfarea, trăncăneala, umorul și exprimarea fără perdea. În sfârșit, caracteristicile care țin de voință sunt: răbdarea, fatalismul, pasivitatea, delăsarea, rezistența pasivă și dorința de căpătuială. Le-am înșirat pentru că este un portret al lumii portugheze de acum o sută de ani. Cam aceleași lucruri se regăsesc și la C. Rădulescu-Motru în Psihologia poporului român, din 1937.

În zilele noastre, filozoful José Gil a scris o carte incitantă: Portugalia, azi: frica de a exista și care ar merita tradusă în românește. Este o reflecție asupra vieții și mentalității contemporane unde regăsim o subtilă analiză a spațiului și spiritului public, a democrației, dar și a trăsăturilor vieții cotidiene a omului cum ar fi: văicăreala, resentimentele și invidiile de tot felul. Sunt multe, foarte multe de spus, din păcate nu e aici locul de a intra în detalii.

Personal, trebuie să spun că în nicio împrejurare portughezii nu m-au făcut să mă simt un venetic, un paria, un tolerat etc. Au fost prea multe momente în care le-am simțit prietenia, căldura sufletească, lipsa de orice ostilitate… Vedeți, dacă lumea aceasta nu ar fi fost așa, nu aș fi putut rămâne atâta vreme. Oricât de mari ar fi avantajele materiale pe care o țară ți le poate oferi (nu e cazul meu!), nu ai ce căuta acolo dacă te simți nedorit. Înstrăinarea este, la urma urmei, o formă de alienare.

− Cum se vede România dinspre Portugalia ?

 – Aici ar trebui să facem o digresiune istorică.

Din cercetările mele, România a fost privită cu respect și admirație între cele două războaie. Casa regală a României se înrudește cu casa de Bragança. Regele Ferdinand este fiul infantei Antónia, prin urmare avea și sânge portughez. În perioada în care Lucian Blaga a fost ministru la Lisabona, între altele, a fost la un pas deschiderea unei societăți petrolifere franco-româno-portugheză, pentru că Salazar dorea să nu depindă de petrolul american. Portughezii au avut o mare considerație și pentru Mihail Manoilescu, care, după cum se știe, a fost un important teoretician al corporativismului, sistemul care a funcționat în epoca salazaristă. Corporativismul a prins și în Brazilia, așa că sunt multe de spus. În esența, personalitățile acelor vremuri erau decisive când vorbim de imaginea țării. Prezența lui Carol al II-lea, dar mai ales cea a lui Mircea Eliade și a lui Victor Buescu au fost, culturalicește vorbind, fundamentale. Lui Victor Buescu și ciracilor săi le datorăm pătrunderea, în prima fază, a literaturii române în Portugalia. S-a tradus mult și asiduu. Am rămas surprins când am văzut că o carte a lui Virgil Gheorghiu, aproape necunoscut la noi, ajunsese la douăzeci și cinci de ediții. V. Gheorghiu și Panait Istrati erau cunoscuți de toți intelectualii. Îmi aduc aminte cu nostalgie că într-un manual școlar am dat peste Bunica lui Delavrancea.

Apoi, după lovitura de stat din 1974, România a redevenit interesantă, acum din perspectiva experienței comuniste la care foarte mulți portughezi din acea epoca aspirau.

Prăbușirea imaginii a venit, în opinia mea, odată cu migrația forței de muncă (pentru că s-a înțeles că suntem săraci și speriați de ziua de mâine), cu invazia țiganilor și sumedenia de infracțiuni, iar, mai recent, datorită faptului că noi nu urmăm proiectul european. Lumea nu poate înțelege cum o țară ca România, care beneficiază de fonduri, nu a tras învățămintele necesare și încă nu s-a pus pe treabă. Ce să vă mai spun? Că nici personalitățile nu mai apar sau nu mai ajută?!

− Avem ce învăța de la portughezi ? În definitiv și ei au avut de îndurat o dictatură, nu ?