– Ce îl determina  pe un tânăr să devină dascăl ?

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc… Parcă așa își începea Creangă amintirile în capodopera lui. Parafrazându-l, eu nu știu alții cum își justifică alegerea profesiei, dar cred că aceasta presupune o anume conștiință a propriilor înzestrări, a chemării către cutare preocupare de timpuriu percepută, urmată de hotărârea de a-i da curs și a trudi întru împlinirea acestui demers.

Eu astfel îmi argumentez orientarea și cred că nu mi-am greșit drumul. Oricând l-aș lua de la capăt.

– Credeți că o corecție corporală aplicată de un dascăl elevului său trebuie să ajungă  obiectul unei cercetări penale ?

Depinde de conjunctura în care se consumă asemenea faptă.

Dacă în încăierarea dintre doi elevi, unul îl atacă pe celălalt punându-i în pericol integritatea și profesorul este de față și intervine cu brutalitate întru evitarea unui mare necaz, accept asemenea intervenție. Pot da multe exemple. Susțin însă ideea ca în asemenea situații să opereze discernământul atât în ce privește acțiunea în sine cât și judecarea ei, adică o înțeleaptă atitudine atât din partea făptașului cât și a judecătorului.

– V-ați gândit  vreun moment că regimul comunist  se va prăbuși la noi?

Visam la așa ceva, dar nu zăream orizontul împlinirii acestui vis.

Pe la începutul lui decembrie ’89, împreună cu colegul Florea Alexandru, am stat de vorbă cu trubadurul Tudor Gheorghe, cu care ne cunoșteam, în pauza unui spectacol al său la Turnu Măgurele. El ne-a spus: „Am renunțat la un turneu în America, de sărbători. Nu vreau să lipsesc de la nunta românilor de aici”. Ne-a zâmbit și a făcut ochii mari, cu un anume înțeles… Peste câteva zile, într-o scurtă vizită în sat la părinți, văzându-l pe tata foarte necăjit de traiul lor câinesc, i-am spus în uliță unde mă petrecuse: – Nu ne apucă Anul Nou cu Ceaușescu. O minciună, în glumă.

Tata a amuțit. Tocmai când dam să mă urc în mașină, după clipe bune, l-am auzit din poartă: – Fugi, domnule, de-aicea cu minciuna asta! Astea sunt vise!…

După vreo două săptămâni, minciuna se rortogolise în adevăr și visul în realitate.

 

 La ce ați visat în decembrie 1989 ?

La ce visa tot românul: la libertate și dreptate. Acest ideal m-a împins ca pe atâția alții, în stradă. Și ca mai tot românul aveam să-mi dau seama mai târziu că îndrăznisem să visez la prea mult și prea frumos.

– După 1990, parcă, ați  fost senator de Teleorman. Ce i s-o fi năzărit? m-am întrebat  atunci. Îmi răspundeți acum ?

Da, am fost parlamentar, în virtutea visului ce mă-mpinsese în stradă. M-am dumirit însă degrabă că structura mea de libertin nu mă recomanda drept un soldat prea supus ordinelor adesea stupide ale unora care s-au cocoțat în moțul politichiei noastre rudimentare cu iuțeală și n-am zăbovit prea mult în înalta demnitate. Cei patru ani din legislativ (1992-1996) au fost totuși o școală.

– Care era atmosfera în legislativul nostru în anii aceia ? Ce a însemnat perioada respectivă pentru dumneavoastră ?

Era un climat ce promitea așezarea țării pe temeiuri democratice. Partidele își încropeau ideologia, își conturau efectivele, își susțineau liderii, se confruntau, dur dar cu argumente, într-o notă civilizată în general. Am cunoscut în Parlament mulți Oameni cu cap și cu caracter, cu iubire de neam și de adevăr. M-am școlit acolo nu pentru politică în primul rând, cât pentru viață.

– Când vedeți azi scenele din Parlamentul României, la ce vă gândiți?

Mă duce gândul la generațiile de înaintași care cu cheltuială de minte și inimă au pus umărul la păstrarea gliei, la ctitorirea statului modern, la rotunjirea României ”dodoloațe”. Sărind apoi peste niște decenii, mă gândesc la o seamă de personalități intrate în arena politică imediat după Revoluție care    s-au străduit să înfiripeze o nouă democrație la noi, dar al căror efort nu a fost continuat.

Azi, când îmi arunc ochii spre Parlament văd o ceață prin care se maimuțăresc niște siluete fără nume și aud o forfotă de onomatopee care mă fac să dau telefon la 112.

– „Aseară, satul s-a împușcat în tâmplă”, așa scriați într-o poezie. Când s-a întâmplat  sinuciderea asta ?  Măcar de i-ar fi întocmit  cineva procesul verbal de cercetare  la fața locului, dar mă tem că nu mai avea cine…

Din cuibul de veșnicie cum îl vedea Blaga, satul devine, văzând cu ochii un lazaret: fără zestrea lui ancestrală, izvorâtoare de revelații cosmice. Fără țărani, satul moare. Fără sat, țăranul își poartă crucea încovoiat de dorul de sat și de sine.

„Căci satul meu nici popă nu mai are,

Învățător și moașă nici atât,

Murind încet și fără lumânare

Cu lacrima înțepenită-n gât.

 

Și dacă nu mai am să vin la cine

În cuibul rece unde m-am născut

Bolnav de dorul dorului de mine

Și de mireasma altui început

 

Iau cimitiru-n brațe și cuminte

Mă plimb prin sat și înviez morminte.”

                                       

– Ce înseamnă  poezia pentru dumneavoastră ?

Nu cred că există o definiție atotcuprinzătoare, sau, mă rog, una fără cusur, oricât de pretențios ar fi formulată. Deși înveșmântat în cuvinte, miezul poeziei ține de inefabil.

Un suspin, un oftat, o lacrimă și atâtea alte fulgerări de gând ori trăiri, sunt în viziunea mea, expresii ale unei stări lăuntrice născătoare de Poezie.

–  Virgil Gheorghiu îi aseamănă pe poeți cu niște seismografe, care înregistrează toate oscilațiile vieții, așa să fie ? Dumneavoastră la ce sunteți sensibil, ce zdruncinături stau în spatele versurilor pe care le scrieți ?