Promovasem cu chiu, cu vai în clasa a XI-a a Liceului Unirea din Turnu  Măgurele. Avusesem nevoie de o a doua încercare pentru a păși în  treapta a doua, așa erau vremurile atunci, în 1978, cu trepte. S-a înfățișat în fața clasei cu profil Mașini și Utilaje, în care nimerisem, și s-a prezentat oarecum sfios: „Sunt dirigintele vostru  și profesor  de limba română”. Și poet, dar asta am aflat-o mai târziu, s-a codit să ne-o spună. Un bărbat trecut de 30 de ani, spre 40, potrivit la statură. Înnegurat și introvertit, distant  și sobru, cu niște ochi de culoarea Dunării în zilele de primăvară  blândă. Ne-a păstorit, cu aceeași glacială îndatorire, până la sfârșitul cursurilor liceale. L-am cunoscut  cu adevărat abia după ce mi-am isprăvit cursurile  universitare. Fostul meu dascăl mi se dezvăluia acum sensibil  și ros pe dinăuntru de cazna cuvântului pus în versuri. Un nostalgic nevindecabil, cu fața întoarsă mereu înspre satul de altădată din Câmpia Teleormanului.

În 1990 s-a suit în șareta politică și a ajuns legiuitor, tocmai la București.  N-a zăbovit cine știe ce în înalta  dregătorie de senator, îl chema pământul desculților și catedra de la școală. Omul acesta se numește Dumitru Vasile-Delceanu.

– De unde veniți dumneavoastră,  domnule Profesor, din  ce copilărie?

Ivirea mea pe lume s-a întâmplat cândva, într-o primăvară înlăcrimată de veștile negre venite dinspre front, pe o palmă de pământ unde s-a născut veșnicia, după credința lui Lucian Blaga, undeva pe lunga, îngusta și săraca vale a Călmățuiului, cum a botezat-o Zaharia Stancu, scriitorul care și-a trăit anii dintâi pe aceste meleaguri.

Copilăria mea nu a fost chiar de atât de amară ca a lui Darie cel șchiop de la Omida, dar nici atât de luminoasă ca a lui Nica, sturlubaticul humuleștean. Am avut norocul să mai prind satul încă viu: cu hora de duminică, vibrând la sărbătorile religioase și laice, cu forfota zilelor de trudă de la câmp sau de pe lângă casă, cu serile de clacă ale iernilor înnobilate cu basme și cântece și tot felul de snoave.

M-am jucat cu cei de teapa mea de-a câte ne mâna închipuirea, am purtat mieii și iezii la păscut, ne-am bătut și ne-am împăcat, am mers la școală și am crescut unii lângă  alții până când ne-am risipit în lume. Celor de după generația mea, satul avea să li se arate mult mai sărac, bântuit de vremuri dușmane.

– Povestiți-mi cum v-a venit să vă îmbogățiți onomastica și cu numele bunicului matern, fiindcă asta înseamnă Delceanu, nu ?

– Încă din adolescență mă chinuia gândul să îmi adun numele pe o carte. Când am început să public versuri, părându-mi-se prea comună semnătura mea, i-am adăugat prenumele bunicului dinspre tată (bâtul) – Delcea, un plugar neaoș, un Moromete sadea. Pentru mine el a fost un monument viu și așa a rămas. L-am evocat cu pioșenie în câteva poeme. Iată, de pildă, ultima strofă din poezia „Duh”:

Gem din osii carele încărcate cu cer,

Drumul împrejmuie satul cu sărbătoare,

Peste coarnele boilor trece un duh făclier –

Duhul bâtului meu care-a murit și nu moare.”

 

– Cum a  ajuns un copil de țărani săraci – ăsta e aproape un  pleonasm ! – dascăl  ?

Meritul nu îmi aparține în exclusivitate. Când am deschis ochii, în casa alor mei am zărit două cărți: Biblia și un Dicționar al limbii române. Prima era a bunicului, cealaltă a lui tata. La cinci ani citeam și eu din ele, la șase ani eram în clasa întâi, iar la treisprezece la liceu. Se vede că nu mi-a fost nici urât, nici frică de învățătură.

M-am bucurat de instrucția unor pedagogi de mare talent. În cei patruzeci și unu de ani (pe)trecuți la catedră, i-am venerat pe toți, rămânându-le același ucenic de odinioară. Trei dintre ei mi-au rămas lipiți de suflet, învățătorul Constantin Datcu, profesorul de liceu Florian Crețeanu și universitara Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

 

– Cum erau cei trei ?

Erau Oameni. Fiecare, potrivit la locul și rostul lui în lume. Învățătorul Datcu – vrednic, exigent și drept, profesorul Crețeanu – sobru, filosof și poet, universitara Z.D.Bușulenga – spirit iluminist, vulcanic și justițiar. De la ei și de la mulți alții am primit învățătură de carte și de viață. Și astăzi mă strecor prin vreme încălzit de lumina minții și sufletului lor. Unii mi-au inspirat versuri la care țin:

„Învățătorul meu îmbătrânise

Trecea pe drum cu trupu-mpuținat

Și abia ducând pe umeri cerul mi se

Părea că umblă Dumnezeu prin sat.

Când îmi înmoi condeiu-n vis să scrie

Cu literă măruntă și-nțeleaptă,

Cum mă-nvățase Domnul, o făclie

Îmi pâlpâie tăcut în mâna dreaptă.”

– Ce ați învățat de la țăranii dumneavoastră,  în ce credeau ei și la ce visau ?

De la țăranii mei teleormăneni am învățat mersul oblu. Adica s-o tai de-a dreptul, fără ocolișuri și zăbavă. Cu gândul, cu vorba, cu fapta. Mi-a intrat în sânge această conduită, încât, atunci când am înțeles că de aici mi se trag unele necazuri nu m-am putut lepăda de respectiva zestre, asumându-mi consecințele cu o anume mândrie pe care tot de la ei o moștenesc.

Ei credeau în ei înainte de toate și visau ca pământul și cerul să-i răsplătească pe măsura credinței lor, făcându-și icoană din: bine, frumos, adevăr, dreptate, dăruire și dragoste  multă.

Din toate acestea, azi nu se mai află  în sat decât firimituri. Fiindcă în sat nu se mai găsesc țăranii de altădată și în curând satul însuși va fi căutat cu lumânarea.

 – Credeți că satul de la noi a fost idilizat  de către poeți și romancieri, așa cum susțin destui, sau e un reproș gratuit  ?

S-a spus deja că deseori realitatea bate ficțiunea. Eu apăr această idee. În orice creație artistică închipuirea este o prezență de drept, dozată în raport cu viziunea despre lume și viață a autorului. De aici, reflectarea obiectivă sau subiectivă a realității inspiratoare, în lumina curentelor ideologice și estetice  de la care se revendică artistul.

Unii scriitori echilibrează culorile în tabloul realizat după o anumită realitate, alții exagerează întru câtva, fie întunecând imaginea, fie spoind-o cu prea multă lumină artificială (idilizând-o).

Zaharia Stancu este un prozator realist, îngroșând uneori cu tușe cenușii anumite scene care i-au marcat copilăria.

 – Acolo, în Călmățuiul  natal, lumea de atunci era chiar cea pe care a descris-o Zaharia Stancu  ? Să  le spunem cititorilor noștri că satul acesta era arondat comunei Salcia, locul de obârșie  al marelui prozator  și poet.