• avocat
  • scriitor
  • publicist

De vorbă cu Freddy Gârbaci - partea a treia

– Ai terminat Facultatea de Drept, în anul 1990, pare-mi-se, ai  fost câțiva ani judecător. De ce tocmai Dreptul? Ai vrut să urmezi tradiția părintească ?1

 – Am absolvit în anul 1994 şi n-am fost judecător decât un an şi jumătate. De ce dreptul? Cel mai la îndemână mi-ar fi să mă reped spre mingea pe care mi-aţi ridicat-o la fileu şi să ţin un discurs sunător despre tradiţii şi modul în care ele ne decid traseul. Dar n-am s-o fac, pentru că ar însemna să evit motivul determinant: acela că nu eram bun la ştiinţele care se bazează pe cifre, măsurare şi calcul. Am fost un copil cu personalitate de catâr, nicio metodă coercitivă nu m-a convins că şcoala e mai utilă decât joaca. Acum regret foarte mult că n-am acordat suficientă atenţie unor materii precum matematica, fizica sau chimia, dar nu mai am ce face. S-ar putea ca şi modul de predare să fi fost de vină, s-ar putea ca întregul proces educaţional să fi fost conceput astfel încât să producă o masă compactă de oameni fără idei proprii, fără inventivitate şi fără iniţiative, un sistem care să permită, vorba lui Desmond Morris, „dezvoltarea ulterioară a mediocrităţii repetitive”. Din păcate, şcoala pare gândită şi astăzi în aşa fel încât să reducă facultăţile critice şi să suprime creativitatea tinerilor, ceea ce este regretabil. Dacă o ipotetică societate a viitorului va reuşi să emită mai multă lumină, atunci putem fi convinşi, spunea Carl Sagan, că ne va considera „barbari” şi pentru că, printre altele, „ne-am lăsat copiii să crească în ignoranţă”. Revenind la întrebare, la vârsta când mi-am propus să încerc la Drept nu-mi era mintea la tradiţie, ci la aspectul pragmatic de a-mi continua studiile într-un mod care să excludă matematica şi chimia. Nu ţin minte să fi simţit vreo „chemare” către drept, chiar dacă primisem în familie unele informaţii despre rostul şi semnificaţia îndeletnicirilor  de profil.  Realitatea  este  că  oferta de studii universitare nu era atât de generoasă ca astăzi, cele mai multe posibilităţi se deschideau pe profil tehnic, ceea ce explică şi orientarea mea către studiile juridice, către aşa-zisa „ştiinţă a normelor”.

 – De ce ți-ai dat demisia și ai renunțat la  roba de magistrat ?

 – Ştiţi prea bine ce înseamnă să îmbraci roba de magistrat la tinereţe, imediat după absolvirea studiilor superioare, aţi scris-o explicit în Jurnalul banalităţii:Mirajul puterii de aici începe, din autoritatea cu care statul te-a învestit la o vârstă nepotrivită. Şi autoritatea cu pricina o exerciţi cu excesul tinereţii, pe care nu-l sesizezi măcar, instigat de un sistem născocit să-i înfricoşeze pe ceilalţi. Câtă vreme îi eşti o piesă componentă nu conştientizezi rolul pe care îl joci, dimpotrivă. Ai senzaţia că justiţia este un atribut cu care divinitatea te-a înzestrat doar pe tine şi pe câţiva aleşi. Te dezveţi să-i asculţi pe semenii tăi şi să-i priveşti cu compasiune, îi măsori pe toţi cu norma juridică punitivă şi, treptat, îţi pierzi raţiunea”. Aţi rezumat perfect mecanismul. În ce mă priveşte, aş minţi dacă aş spune că asta m-a făcut să renunţ, pe atunci nu eram conştient de perspectiva metamorfozei. Era atâta aroganţă stupidă în maniheismul meu, încât nu aveam loc de îndoieli. Am fost destul de bine dresat în anii de şcoală, probabil că aş fi putut dezvolta o corectă gândire de stat dacă nu aş fi citit, întâmplător, câteva cărţi care mi-au sădit germenele îndoielii. Cred că prima senzaţie de disconfort mi-a produs-o Caminante, un volum de Octavian Paler, pe care l-am scos din biblioteca părintească într-o după-amiază plictisitoare din adolescenţă. Citind, am înţeles că literatura şi gândirea nu se rezumă la textele dogmatice din sistemul educaţional. Am hotărât să caut şi alte scrieri necanonice. Fără s-o ştiu de la bun început, l-am lăsat să crească în mine pe omul nealiniat. După absolvirea cursurilor universitare, m-am trezit angajat într-un oraş străin. Problemele de drept nu mai erau simple exerciţii intelectuale, ca în facultate, din dosare pândeau toate detaliile sordide ale vieţii umane. Ritualul judiciar era sufocant. Bucla istorică în care ne aflam ca ţară, tot haosul acela al aşa-zisei tranziţii adusese în mediul social ceva angoasant. Aveam doar 24 de ani şi eram derutat. Poate aşa se explică renunţarea mea rapidă la postul de magistrat. Cum scria Nietzsche, „fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să şadă la mese la care nu avea ce căuta”… Mi-am refuzat, într-un fel, locul cald în marele habitat al civilizaţiei şi poate că, privind strict din punctul de vedere al „darwinismului social”, am ales calea greşită. Dar nu-mi pare rău. Spaniolul Ortega spunea că „favoarea mediului social ne predispune de obicei exceselor, ne face infatuaţi şi agresivi”. Eram prea tânăr ca să nu cad în capcana infatuării şi agresivităţii. Acum, când sunt capabil să citesc dintr-o privire infatuarea de pe chipurile unora dintre cei atinşi de „favoarea mediului social”, femei şi bărbaţi, înţeleg pe deplin ce aş fi devenit.

 – Mi-ai spus odată, citându-l pe Patrick White (laureat al Nobel-ului pentru literatură), că „Sunt sătul de mine însumi. Îmi doresc să  nu fi scris niciodată  nimic. Ar fi fost mai bine dacă aș fi deschis o cantină pentru săraci”. Chiar așa, mai crezi în gândul ăsta ?

 – Da, răsfoiam, într-o librărie, romanul Ochiul furtunii, tradus în limba română şi apărut în anul 2016, la Editura Allfa. Am descoperit acest citat în interiorul coperţii şi ţin minte că îmi spuneam: dacă şi premianţii gândesc astfel, atunci ce fel de tânguiri ne mai rămân nouă, codaşilor? Glumesc, desigur, un spirit lucid nu ţine cont de omagii. Exclus să pot face ceea ce spune Patrick White în ultima frază a citatului, situaţia materială nu mi-ar permite să deschid o cantină pentru săraci. Sătul de mine însumi sunt pentru că, undeva pe parcurs, a intervenit o defecţiune: am început să gândesc. Lumea s-a rânduit în aşa fel încât, când pierzi timpul gândind, rişti să devii victima celor care vor doar să aibă. N-ar fi trebuit să permit asta. Am avut curiozitatea neghioabă de a încerca să văd din ce e făcută societatea şi cum funcţionează. Ca un copil care desface un ceas sau o jucărie. Am citit cărţi şi am meditat asupra a ceea ce era scris în pagini. Am observat instituţiile, legile, mecanismele, procesul de educaţie. Studiile juridice mi-au permis să „demontez” dispozitivele sociale. Şi am început scufundarea lentă într-o stare pe care, în lipsă de alt cuvânt mai potrivit, aş denumi-o amărăciune. Pe cei care aspiră încă la fericire îi sfătuiesc să stea departe de cărţi, să se gândească doar la satisfacerea nevoilor de bază, să privească mult la televizor, să-şi urmeze dascălii, preoţii şi formatorii de opinie. A lor va fi împărăţia cerurilor, pentru că împărăţiile terestre sunt, de mult, ale altora. Despre dorinţa de a nu fi scris nimic pot spune că e tot rodul unei lucidităţi pe care am dobândit-o fără intenţie. Aş vrea să nu fi scris pentru că, oricum, scrisul nu mi-a folosit în niciun fel, n-am făcut decât să trăiesc chinuit, plin de îndoieli şi de ezitări, marcat de un perfecţionism fără finalitate. Sunt veşnic nemulţumit de calitatea scrierilor mele. Scrierile de tinereţe sunt destul de abrupte şi de stângace, nici nu le mai iau în seamă, le privesc mai mult ca pe nişte exerciţii. Dacă aceste exerciţii pot conduce, în final, către o singură carte care să merite să-mi supravieţuiască, ar fi de ajuns. Dar nu ai această certitudine, eşti permanent pândit de teama pierderii mesajului tău în oceanul irelevanţei. Partea bună e că în acest ocean primitor nu există nici invidii, nici medalii, nici lupte pentru supremaţie. Pe de altă parte, mai sunt de depăşit şi dificultăţile traiului de zi cu zi, ceea ce nu-i puţin lucru, cel puţin în ţările acestea de la periferia civilizaţiei. Citeam, recent, o carte de interviuri cu scriitori de renume, majoritatea din spaţiul anglo-saxon. Au frământările lor, dar pentru un alergător de pluton, ca mine, astea trec în planul secund: te frapează faptul că sunt cu adevărat preţuiţi şi răsplătiţi, că pot discuta relaxat, fără să se atace unii pe alţii, că se pot dedica muncii lor literare şi, pe lângă asta, se pot implica în proiecte culturale dedicate comunităţii, fără a fi nevoiţi să lupte pentru vreo slujbă improprie care să le calmeze grijile materiale. Mă întreb dacă a te naşte într-o cultură mică nu e, cu adevărat, un blestem. Dintr-o cultură mică aproape că nu există ieşire, decât dacă te muţi fizic într-o cultură mare şi începi să scrii în limba acelei culturi, cum au făcut, în cazul nostru, Cioran, Eliade sau Ionesco. În cartea Republica mondială a literelor, de Pascale Casanova, există un subcapitol intitulat „Cioran, despre neajunsul de a te fi născut în România”. Plecând de la o frază a lui Cioran („Trecerea la o altă limbă nu se poate face decât cu preţul renunţării la limba proprie”), Pascale Casanova identifică astfel substratul: „Această <<renaştere>> (tardivă) a lui Cioran ca scriitor francez presupune desprinderea de orice urmă de <<românitate>>. Pentru a putea participa cu toate drepturile la patrimoniul literar şi intelectual francez, adică pentru a se putea bucura de o recunoaştere specifică nepătată de marca <<infamiei>> româneşti, şi pentru a nu fi expus să-şi vadă <<geniul>> contaminat de apartenenţa naţională, Cioran trebuie să-şi facă uitat trecutul.1 Dacă înţeleg bine, succesul în cultura occidentală presupune să ne decontaminăm de apartenenţa naţională. Sună de parcă doamna Casanova ar fi scris despre pericolul epidemiei de ciumă, deşi o face, probabil, cu ironie. Ce le rămâne ciumaţilor? Furia, agresivitatea, dorinţa ca această lume strâmbă să ardă din temelii. Ca dovadă, tot în cartea doamnei Casanova apare următorul fragment: „Evocându-şi tinereţea fascistă într-un text scris în 1949 şi publicat recent, Cioran scrie: <<Noi, tinerii din ţara mea, trăiam din Sminteală. Era pâinea noastră cea de toate zilele. Aflaţi într-un colţ al Europei, dispreţuiţi sau neglijaţi de tot universul, doream să facem să se vorbească despre noi […]. Voiam să răzbatem la suprafaţa istoriei: veneram scandalurile, singurul mijloc, credeam noi, de a ne răzbuna pentru condiţia noastră obscură, pentru sub-istoria noastră, pentru trecutul nostru inexistent, pentru umilinţa din prezent>>”. Aşa cum văd eu lucrurile, să venerezi scandalurile prezintă neajunsul că poate să ducă la un conflict nesuferit cu personalitatea ta mai târzie; cât a fost tânăr, am impresia că Cioran n-a înţeles că „Sminteala” va fi plătită scump: mansarda ascetică din Paris avea să devină „fortăreaţa” iluzorie în care va căuta să se refugieze, pentru tot restul vieţii, din calea şuvoiului social care va curge altfel decât crezuse el în tinereţe. Bun, asta e deja altă discuţie, să revenim în prezent. Astăzi e promovat multiculturalismul şi, teoretic, nu mai există „margine” şi „centru” în literatură, nu-i aşa? Ei bine, dacă trecem de suprafaţa acestui tip de discurs, s-ar putea să constatăm că suntem tot acolo unde ne aflam cu un secol în urmă: la periferie, inobservabili. Am înţeles pe deplin în ce poziţie ne aflăm când am citit, cu câţiva ani în urmă, un volum de convorbiri între Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco3. Desigur, e foarte interesant ce au de spus cei doi însă, la un moment dat, cred că plăcerea dialogului i-a făcut să alunece spre a discuta pe ton lejer despre o realitate umilitoare pentru culturile mici. Provocarea  a fost lansată de moderatorul Jean-Philippe de Tonnac, care a întrebat dacă este posibil să mai fie descoperită o capodoperă necunoscută. Umberto  Eco a găsit de cuviinţă să răspundă cu o anecdotă  de un gust îndoielnic, arătând că „un autor de aforisme italian a scris că n-ar putea exista un mare poet bulgar”. Deşi părerea mea e că îi făcea plăcere să spună această anecdotă, s-a grăbit să adauge că ideea i se  pare „cam şovină”. Cam. Partea cu adevărat dezolantă intervine abia după aceea, când domnul Eco explică tâlcul anecdotei, lăsând de înţeles că subscrie la oricare dintre cele două direcţii de interpretare: „în primul rând, chiar dacă acel mare poet ar exista, limba lui e prea puţin cunoscută şi de aceea nu-l vom cunoaşte niciodată”. În traducerea  mea,  chiar  dacă acel mare poet ar exista, are neşansa de a respira aerul dintr-o cultură mică, motiv pentru care nouă, occidentalilor, nu ne pasă de capodoperele sale. „În al doilea rând, o ţară trebuie să fi trecut prin mari evenimente ale istoriei ca să producă o conştiinţă capabilă de o gândire universală”. Acest al doilea enunţ justificativ este stupefiant prin gravele sale fracturi logice: pe de o parte, nu reuşesc să pătrund miracolul naşterii gândirii universale doar în teritorii traversate de evenimente nespecificate; pe de altă parte, mă întreb de ce poeţii bulgari    n-ar putea fi îndreptăţiţi să susţină că ţara lor a trecut prin „mari evenimente ale istoriei”? Cam cât de „mari” trebuie să fi fost acele evenimente ca să legitimeze un scriitor? Mister. Aşadar, domnul Eco pare să ne fi spus: recunoaştem că autorii de capodopere din culturile mici ne sunt cam indiferenţi; şi-apoi, să ştiţi că nu-i sesizăm şi pentru că, după socotelile noastre, ei nici n-au cum să existe. Uluitor. Urmează Jean-Claude Carrière, care nu-l contrazice pe Umberto Eco, ci doar mută din Bulgaria în Paraguay clubul posibililor scriitori lipsiţi de noroc: „Câţi Hemingway s-au născut în Paraguay? Poate că unii au avut, la naştere, potenţialul de a produce o operă originală şi puternică, dar nu au făcut-o. Nu au putut s-o facă. Pentru că nu ştiau să scrie. Sau pentru că nu exista un editor interesat de opera lor. Poate nici nu ştiau că pot să scrie, că pot să fie <<scriitori>>.” Domnul Carrière este mai generos: admite că într-o ţară mică din lumea a treia s-ar putea să se fi născut câţiva Hemingway, dar fie au dat peste editori imbecili, fie s-au lovit de problemele unui sistem educaţional care nu le-a permis să se alfabetizeze. Din nefericire, domnul Carrière nu pare să ia în calcul posibilitatea ca în Paraguay să existe un Hemingway care a învăţat alfabetul şi a scris cărţi publicate de un editor destupat la minte. Şi n-o ia în calcul pentru că, dacă acest Hemingway există, putem să ne întrebăm de ce îl ignoră cultura occidentală. Mi se pare că problema este abordată cu cinism, nicidecum cu vreo intenţie de a corecta nedreptăţile. Ne vine în minte o întrebare legitimă, după ce ani de zile am fost bombardaţi psihologic cu fantasma „satului global”: dacă-i ignorăm pe genialul poet bulgar improbabil şi pe Hemingway din Paraguay, atunci cum mai promovăm multiculturalismul? Simplu: prin discursuri ipocrite. În ce ne priveşte, se pare că în spaţiul acesta balcanic ne naştem sub prezumţia irelevanţei şi, ceea ce este poate mai trist, nici nu ne este îngăduit s-o răsturnăm. Fără discuţie, problema e şi la noi, cei din culturile mici: nu părem în stare să asaltăm literar occidentul cu opere universale, ci producem, în general, literatură de interes local. Poate că întregul circuit e viciat, începând de la stilul imitativ de a scrie, trecând prin dispreţul actual al societăţilor noastre imature faţă de scriitori şi terminând cu incapacitatea editorilor de a depista şi promova valori şi cu entuziasmul fals al criticilor în faţa producţiilor mediocre. Citez, din nou, din Pascale Casanova: „Scriitorul naţional are o carieră naţională şi o piaţă naţională: el reproduce, în limba naţională, modelele cele mai convenţionale, care sunt şi cele mai conforme cu criteriile comerciale (pe care el le crede naţionale, dar care nu sunt decât universal depăşite). Deoarece nu este exportat, nici nu importă nimic: ignoră inovaţiile estetice, dezbaterile specifice ce se desfăşoară în afara graniţelor politice, revoluţiile care marchează universul literar”. Ar trebui căutate şi scoase la lumină operele care depăşesc mizele naţionale, dar cine să o facă? Mai este de rezolvat şi o altă problemă, aceea enunţată de Kafka încă de acum un secol: „Literatura îşi găseşte difuzarea în ţară doar cu condiţia să fie legată de lozincile politice”. Deci este dependentă de un sistem de promovare care nu are legătură cu valoarea literară propriu-zisă a operei. Trist şi, din păcate, actual. Toate acestea demonstrează cât de complicat este să exişti ca scriitor.

 

 – Să înțelegem și noi românii, asemenea bulgarilor și paraguayenilor, că Premiul Nobel pentru literatură nu va ajunge niciodată la București?

––––––––––––-

În 1987, la  terminarea aceleiași facultăți, am fost repartizat la Procuratura din Turnu Măgurele. De două ori pe săptămână intram în ședințele de judecată, iar președintele  completului era Crăciun Gârbaci, tatăl interlocutorului meu, un om admirabil.

2Citat din P. Casanova, Republica Mondială a Literelor, Ed. Art, 2016, trad. Cristina Bîzu.

3Este vorba despre volumul Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, Ed. Humanitas, 2010, trad. Emanoil Marcu. De acolo sunt extrase şi citatele ce urmează.

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

27 noiembrie, 2021

- Ai terminat Facultatea de Drept, în anul 1990, pare-mi-se, ai fost câțiva ani judecător. De ce tocmai Dreptul? A

11 iunie, 2021

- Ai terminat Facultatea de Drept, în anul 1990, pare-mi-se, ai fost câțiva ani judecător. De ce tocmai Dreptul? A

23 mai, 2021

- Ai terminat Facultatea de Drept, în anul 1990, pare-mi-se, ai fost câțiva ani judecător. De ce tocmai Dreptul? A

Articole similare

Florentin Țuca - Dovedește, taci sau marș la pușcărie!
VIZUALIZARI
Alexandru Athanasiu, poetul elegiac
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Cum să fiu viu?
VIZUALIZARI
Ioan Peia - Timp fără capăt...
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Balș... rezolvat
VIZUALIZARI
Constantin Romulus Preda
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi, poezii
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Despre fericire
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Pasărea timpului
VIZUALIZARI